În urmă cu vreo două decenii, cînd intelectuali americani autohtonişti şi intelectuali francezi deconstrucţionişti intrau în coliziune în spaţiul universitar american, primii îi acuzau pe cei din urmă de distrugere a ethosului american: „in the United States, deconstruction is absurd, since we have never had a high culture of any kind. Far from being overliterate, we are still preliterate“ (Camille Paglia, „Ninnies, Pedants, Tyrants and other Academics“, în New York Times, 5 mai 1991). Se prea poate ca un motiv asemănător să stea la baza unui mod românesc de a practica limbajul, bazat pe personificarea exagerată. Altfel spus, cuvintele trebuie să devină suflete, persoane, pentru ca noi să le putem înţelege, simţi, să putem dialoga cu ele. De aceea, probabil, în limba română este foarte-foarte greu să faci teorie şi e, în schimb, mult mai simplu să faci „critică“, pamflet, banc şi, desigur, poezie. Această tendinţă spre întruchiparea cuvintelor afectează mereu rarele polemici teoretice din presa noastră culturală. În cea despre care voi vorbi îndată, dezacordurile părţilor au ca izvor un diferend: o neînţelegere asupra aceloraşi noţiuni.

Românul e un cititor nerăbdător

Fiecare enunţ publicat intră într-un spaţiu de ecou extrem de complex cu cele la care se referă, cele pe care le implică, cele pe care le corijează sau cele pe care le completează. Pentru un autor, e foarte greu să controleze toată această inserţie multiplă, de aceea enunţurile lasă mereu indici, urme, pe care autorul nu le recunoaşte cînd scrie, pe care poate nu le va recunoaşte niciodată. Pe măsură ce timpul trece, indicii respectivi plasează enunţul pe diverse etaje ale culturii scrise: enunţul poate fi uitat sau, dimpotrivă, reţinut de memoria unei comunităţi. Dar „urcarea“ sau „căderea“ enunţului ori termenului vine întotdeauna ca efect al unor convergenţe sau divergenţe dintre sem