Există în Seymour: o prezentare al lui Salinger o secvenţă voit obscură, pe care trebuie s-o citeşti încet, cu maximă atenţie dacă vrei s-o guşti: povestea, scrisă după 20 de ani, a unui final de „joc cu bile pe trotuar“. Buddy, cel care povesteşte, juca bile cu un alt copil, iar Seymour, personajul principal al familiei Glass, pe atunci un copil de 10 ani, opreşte jocul printr-o rapidă teorie a zădărniciei: „– Nu te poţi opri din ţintit? m-a întrebat continuînd să stea nemişcat. Dacă ai să-i loveşti bila, o să fie doar un simplu noroc. Vorbea, comunica şi totuşi nu rupea vraja. Atunci am rupt-o eu. Deliberat. – Cum poate fi un simplu noroc dacă nimeresc ţinta? i-am răspuns, cu voce scăzută (în pofida sublinierii), dar cu mai multă iritare în glas decît simţeam în realitate. Un moment nu mi-a răspuns nimic, ci a rămas ca suspendat pe marginea trotuarului, privindu-mă, aşa cum am înţeles imperfect pe atunci, cu dragoste. – Pentru că o să fie doar un noroc, a stăruit. O să fii bucuros dacă o să-i loveşti bila – bila lui Ira, nu-i aşa? Nu-i aşa că o să fii bucuros? Şi dacă eşti bucuros cînd loveşti bila cuiva, înseamnă că nu prea te aşteptai s-o faci. Aşa că e o chestiune de noroc, intervine întîmplarea în mare măsură.“ La cîţiva ani după sinuciderea lui Seymour, scriitorul Buddy Glass îi mărturiseşte cititorului felul în care rememorarea (în scris) a acestei întîmplări magice l-a făcut să-şi înţeleagă propria situare în lume: „...în mintea fiecăruia dintre noi se găseşte cîte un loc care ne este rezervat. Pînă cu un minut în urmă, îmi întrezărisem locul meu doar de patru ori în viaţă. Acum a fost a cincea oară“.

N-am nici cea mai mică îndoială că această secvenţă unică, pe care nu m-am putut abţine să n-o citez, ar fi sunat cu totul altfel în româneşte dacă Seymour: o prezentare n-ar fi fost tradus de doamna Antoaneta Ralian, la fel ca zeci de alte cărţi car