Tony Judt a murit. De cîţiva ani era prizonierul unei boli teribile, care, ca orice boală teribilă, are două nume: unul înspăimîntător, scleroză laterală amiotrofică, şi altul blînd şi misterios, boala lui Lou Gehrig. Cînd a aflat diagnosticul, în septembrie 2008, a ştiut că va fi, în cele din urmă, învins. În ultimii doi ani, a publicat mici confesiuni despre starea sa şi despre evoluţia implacabilă a bolii. Ca şi cărţile ori articolele lui, dedicate mai ales istoriei recente, aceste confesiuni frapează prin luciditate.
Cu siguranţă, mulţi îi vor evoca în aceste zile scrierile şi profesoratul, traseul intelectual şi precizia rece a ideilor sale. Aici, voi reaminti un text publicat de el în noiembrie 2001 într-o prestigioasă revistă new-yorkeză, intitulat „România la fundul grămezii“. Contextul era interesant. La Bucureşti, tocmai se instalase confortabil în fotolii regimul Iliescu – Năstase. Articolul arunca o lumină clară, nemiloasă, asupra acelei Românii ajunsă la momentul alegerii între Ion Iliescu şi C.V. Tudor şi nu avea cuvinte măgulitoare pentru noii-vechi conducători ai ţării. Problema centrală a articolului era legată de chestiunea mereu sensibilă a antisemitismului românesc – cît a fost şi cum a fost, cît mai este şi cum mai este. Dar textul vorbea şi despre problemele generale ale societăţii noastre de atunci, nu prea diferite de cele de azi: economie slabă, clasă politică etern dezamăgitoare, perspectivă ceţoasă, civism debil etc. Dacă bine îmi amintesc, textul a apărut cu puţin înaintea unei vizite a dlui Adrian Năstase la Washington, vizită în care liderul maxim de atunci spera să recucerească bunăvoinţa unei administraţii americane cam sceptice în privinţa evoluţiei politice a României, care, după alegerile din 2000, părea că se întoarce la neocomunismul iliescian. Articolul a produs nervozitate şi la Bucureşti şi la Ambasada noastră de la
