Am cincizeci şi patru de ani. Oricum aş lua-o, două treimi din viaţă au trecut. Am ajuns să-mi amintesc bine lucruri petrecute acum jumătate de veac. Tinereţea mea a fost acum treizeci de ani. Am prieteni pe care nu i-am văzut de două decenii. Şi, în general, vorbesc acum despre decenii cum vorbeam altădată despre ani. Am văzut crescînd, după mine, alte două generaţii. Mulţi colegi ai mei sînt bunici, bărboşi şi cărunţi. Alţii deja au murit. Mă întîlnesc cu foştii mei elevi de la Şcoala generală unde am predat cîndva: au copii mari acum. Fiica mea se va căsători curînd. Oamenii vin pe lume, cresc, îmbătrînesc şi mor. Nu mai pot crede în minuni.
Mi-a rămas, deci, o treime de viaţă. Ce-am să fac cu ea? Ce se poate face, îndeobşte, cu o treime de sabie, cu o treime de scut? Am motive să cred că tot ce-a fost bun s-a dus şi că va trebui de-acum să mă pregătesc pentru cine ştie ce încercări. Va mai apărea ceva nou şi minunat în viaţa mea, ceva pentru care să merite să trăieşti? Ce voi putea face mai mult decît am făcut cînd mintea şi trupul îmi erau deopotrivă la zenit? Mai toţi oamenii care trăiesc azi sînt mai tineri ca mine. Vorbesc o limbă care nu mai e a mea. Trăiesc într-o lume la care degeaba încerc să mă adaptez. Ce dialog pot să mai am cu ei? Cum pot să nu le simt condescendenţa?
DE ACELASI AUTOR „Dacă reuşesc să termin Orbitor 3, mi-am plătit biletul...” Cum mi-am construit un tahistoscop Zen. Jurnal 2004 - 2010 „Vreau să dau totul din mine şi cu orice preţ“Apogeul vieţii mele a fost la patruzeci de ani. Atunci am fost sus de tot, atît de sus cît mi-a fost dat să ajung. Pînă atunci n-am cunoscut decît drumul ascendent. Nu puteam vedea nimic în jur căci eram plin de sine. Fiecare etapă a drumului meu suitor era absolută, o rezolvam deplin, ca pe o problemă de matematică. Nu-mi cunoşteam limitele, mai mult, nu credeam că am limite. Puteam face ori
