Acum cîtva timp, un coleg mai tînăr – şi foarte bine şcolit, inclusiv prin ilustre străinătăţi – căruia îi reproşasem că foloseşte termenul englezesc debate în locul românescului dezbatere mi-a răspuns că nu o face din snobism sau din rutina anglofonă pe care o are (deja?) mai toată generaţia sa, ci pentru a desemna mai precis la ce se referă. Adică la un schimb de opinii argumentate. Termenul românesc – spunea – i se pare compromis prin uz şi abuz: e destul să dăm drumul la televizor şi să vedem ce ni se livrează sub denumirea de „dezbateri“. Absolventul de Litere din mine nu s-a putut abţine să nu-i tragă colegului un „perdaf“ filologic (adică o scurtă lecţie despre „barbarisme“). Dar, în esenţă, are dreptate.

Imediat după 1990, nevorbiţi cum eram după atîtea decenii de comunism, am început să ne descărcăm iureşul de opinii în public. Unii mai bine, alţii mai rău. Dacă citiţi acum, de pildă, ziarele din perioada Pieţei Universităţii (aprilie-iunie 1990), veţi găsi acolo o desfăşurare de articole de opinie, înfierări reciproce, partizanate, un cumplit verbiaj – dar vă va fi foarte greu să reconstituiţi faptele. Nimeni nu-şi bătea capul să povestească, sec, ce s-a întîmplat, toată lumea trecea la dat cu părerea (iar părerile erau deja formate dinainte, în funcţie de orientarea ziarului şi/sau a jurnalistului: Adevărul şi Azi susţineau pe faţă puterea, România liberă susţinea opoziţia). „Stilul“ acesta a durat ani întregi şi publicul îl lua ca pe un dat: pe atunci era important şi semnificativ „cu cine ţii“, dacă eşti „cu puterea neocomunistă“ sau cu „opoziţia democratică“. În zadar jurnaliştii străini care mai veneau pe aici să-i înveţe pe ai noştri tainele presei libere spuneau că separarea informaţiilor de opinii face parte din abecedarul jurnalistic. Ai noştri îşi vedeau de treabă, iar publicul nici nu voia altceva: atitudinea era importantă. Spaţiul no