După 1989, România a intrat într-o altă eră, a principiilor economiei de piaţă. Rând pe rând, sute de întreprinderi din ramuri precum industria grea, chimică, constructoare de maşini, textilă şi câte şi mai câte, au fost însă înghiţite de apele tulburi ale privatizării. Unele fabrici înfiinţate în epoca cincinalurilor, a planificării şi centralizării economice au supravieţuit totuşi, ba au şi prosperat. Sub vechile denumiri sau rebotezate, cu noi strategii sau urmând tradiţia, ele au atras investitorii „strategici". Privatizate mai ales cu capital italian, unităţile din domeniul textilelor au rămas baza exportului românesc. Printre numele de succes, decenii de-a rândul, a ţinut ştacheta sus şi Fabrica Tricotaje Caracal, actuala „SC Romaniţa".
Fabrica se înfiinţase la 27 ianuarie 1972, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSR nr. 81. Încă de la început, întreprinderea s-a axat pe confecţii din bumbac, furnizat în special de Filatura Alexandria. Cea mai nouă secţie de profil din ţară la vremea ei, Tricotaje Caracal folosea ce era mai bun pe piaţa românească. Bunăoară, firma a fost dotată cu maşini performante cumpărate de la Metalo-Tehnica Târgu-Mureş, iar de la Codlea se primeau coloranţii (mai târziu şi din RFG, de la Sandoz).
În timpul regimului comunist, fabrica trăia din şi pentru export. Existau contracte ferme cu parteneri occidentali, precum Statele Unite, Franţa, RFG, Suedia. Afacerile se derulau prin intermediul Român-Export Bucureşti. Tiruri întregi încărcate până la refuz cu marfă plecau şi spre URSS, pentru care o secţie şi jumătate producea lenjerie pentru bărbaţi şi femei, şi mai ales zişii „indispensabili" din bumbac. Izmenele româneşti aveau mare căutare la frigul românesc şi cu atât mai mult la gerul sovietic. În Suedia se trimiteau mai ales costume de trening şi hanorace. Acasă, se dis
