"Moartea artei", cred unii, este cea pe care o traim in societatea culturii masificate, unde sintem martorii unei "estetizari" superficiale, datorate indeosebi canalelor media - servanta agresiva a informatiilor si imaginilor cu un continut facil. In zilele noastre sint repuse in discutie teme precum "interesul" artistic sau conditia "operei de arta". Cum o recunoastem pe aceasta din urma? Prudenta ii indeamna pe sceptici sa impuna restrictii ideii de "opera". Altii, in schimb, diluind continutul dar gonflindu-i artificial relevanta, dau artisticului dimensiuni "totalitare". "Totul este arta" devine leit-motivulunei estetici evazive, dispuse a atribui statut artistic nu doar operelor "clasice", dar si obiectelor "gata-facute" (ready-made), celor reciclate, evenimentelor proclamat artistice, in care participantii - artisti sau spectatori - "dramatizeaza" scenarii, concepte si idei. Viata cotidiana insasi este gindita ca spectacol; fiecare om este actorul si personajul unei piese destinale, fiind prins in tesatura de roluri, conventii si complicitati sociale. Tonul apocaliptic in polemicile culturale isi atinge apogeul la 1985, cind italianul Gianni Vattimo, pe urmele unor filosofi precum Hegel, Nietzsche, Heidegger si Marcuse, constata "moartea" sau "amurgul" artei, ca efect al "sfirsitului" resimtit de metafizica si al exceselor societatii industriale. Discursul critic al celui pomenit constata semnele deprecierii continue, dar si ale contestarii elementelor constitutive practicii artistice traditionale: sala de concert, teatrul, galeria, muzeul, cartea. Statutul "operei", ca ansamblu inchegat si depozitarul unui inteles simbolic, devine oarecum ambiguu. Datorita inovatiilor care permit "reproductibilitatea tehnice a artei" (Walter Benjamin) operele trecutului cad in desuetudine. Se ivesc, in schimb, forme noi de arta in care tocmai reproductibilitatea este constitut