„Era mai bine sub Ceauşescu!“ – fraza aceasta nu atît de stupidă, de absurdă pe cît ni se pare cîtorva intelectuali normali la cap, nu numai că nu a murit, cum am fi dorit, dar trăieşte cu o intensitate pe care zadarnic încercăm s-o contestăm, s-o bagatelizăm. În nici un sondaj din ultima vreme nu a apărut această întrebare precisă: „credeţi că era mai bine sub Ceauşescu?“. Nu dramatizez excesiv dacă afirm că procentajul (ne)-ar speria. Chiar dacă explicaţiile sînt clare şi deja banale – sărăcia, nostalgia unui egalitarism în mizerie, tînjirea după ordine şi disciplină, mentalitatea creştin-socialistă (ce succes ar avea un asemenea partid!) care priveşte averea ca furt şi bogăţia ca păcat, absenţa unei mici burghezii neradicale, prinse între liberalism şi social-democraţie – evidenţa nu e mai puţin apăsătoare: dictatura ceauşistă, frica şi teroarea nu mai sînt resimţite ca nenorociri naţionale, iar realizările lor incontestabile întruchipează şi epuizează binele, la fel de naţional. Aceste evidenţe îşi găsesc lesne sinteza: un şofer – fost inginer la Brazi, din cîte mi-a povestit pînă să ajungem la aceste intimităţi politice – mi-a răspuns foarte cursiv atunci cînd l-am întrebat dacă, pe vremea lui Ceauşescu, cînd „mia era mie şi mă duceam, la 12 noaptea, să pîrlesc orice pipiţă că nu mă omora nimeni“, putea să poarte asemenea discuţii slobode la gură: „Dom’le, ai dreptate, înţeleg unde baţi: cu libertatea... Ţi-o spun clar: eu vreau să trăiesc ca sub Ceauşescu, dar fără el personal!“.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români Există corupţie fără corupţi, antisemitism fără evrei, apare acum acceptarea unui ceauşism – muncă asigurată, leafă care merge, mizerie sub control şi legitimată patriotic – fără Ceauşescu, fără „aia a lui şi ai lor“. Cu un astfel