Tradiţia literaturii cu substrat ero­tic, în literatura română, a dat în pârg şi s-a copt în perioada interbelică, atunci când, peniţa scriitorilor a devenit mai curajoasă şi nu s-a mai temut să descrie forme şi culori..., să umple forme şi să trezească simţuri şi simţiri... Iar dintre scriitorii care şi-au de­lectat cel mai mult cititorii cu „sce­ne fierbinţi", Octav Dessila este, cu siguranţă, unul dintre cei mai importanţi, cu textele lui în care iubirea se regăseşte mai ales în ipostaza ei de fii­că a lui Eros... Iar romanul „Iubim", din care astăzi apare în colecţia BPT cel de-al treilea volum, este exemplul cel mai potri­vit...

Despre desti­nul literaturii erotice în spaţiul românesc, înainte şi după comunism, şi despre tainele textului erotic am stat de vorbă cu scriitorul Ioan Groşan, cel care, cu farmec şi cu umorul care-i este a doua natură, şi-a construit poveştile spumoase... de la „Jurnal de bordel" la cele incluse în volumul „Povestiri erotice româneşti".

• Jurnalul Naţional: Care e po­ves­tea literaturii erotice în spaţiul lite­rar din România? S-a născut, se maturizează, există...?

Ioan Groşan: E o poveste relativ tânără, dacă o raportăm la istoria li­teraturii erotice europene, a cărei primă victimă notorie, cu „Ars Amandi", a fost marele Ovidiu. Mă refer la li­teratura cultă, scrisă, fiindcă în folclor e imposibil să nu fi existat, încă din vechime, strigături, „cimilituri" cu caracter erotic, cu perdea sau fă­ră... Probabil că la noi semnele erosului apar în poeziile fraţilor Văcăreşti şi-ale lui Costache Conachi, în „Mi­cuţa" lui Haşdeu, poate şi-n unele „apo­crife" atribuite, nu ştiu cât de corect sau nu, lui Eminescu, apoi în scrierile lui Octav Dessila, apoi în secvenţele „tari" din Rebreanu şi din toată pleiada de interbelici şi sfârşind în explozia de proză erotică de după 1990, când la Editura Trei a