- meseriașii bucureșteni -
În discursul mediatic din ultima vreme meşteşugarul este prezentat ca o specie rară, pe cale de dispariţie, de la care nimeni nu mai învaţă meserie. Apare ca de la sine înţeles că în curînd vor dispărea total genul de servicii pe care le prestează. O parte dintre meşteşugari a adoptat acest tip de discurs şi se comportă în consecinţă. O altă parte a exploatat capitalul know-how, adaptîndu-şi meseria la noile cerinţe de piaţă.
Poate că o sursă a reprezentărilor fataliste legate de viitorul acestui status ocupaţional este însăşi definirea lui. Noţiunea de meşteşugar duce în general cu gîndul la trecutul idealizat, la viaţa din fortăreţele medievale, la înflorirea „micului Paris“ interbelic. Cum Dicţionarul explicativ al limbii române indică o sinonimie între meşteşugar şi meseriaş, voi folosi termenul de meseriaş pentru a evidenţia mai bine şi perspectiva nondecadentă a activităţii lor.
În perioada 18 aprilie-30 mai 2010, în cadrul programului de cercetare „Cartografierea socială a Bucureştiului“ în zona centrală (Victoriei, Romană, Buzeşti, Griviţa, Ştefan cel Mare, Centrul Vechi), au fost trecute în revistă 149 de sedii unde încă mai activează diverşi meseriaşi – croitori, lăcătuşi, bijutieri, cizmari, pălărieri, blănari, geamgii, ceasornicari şi o remaioză. Dacă ar fi luate în considerare şi atelierele din cartiere, cu siguranţă că numărul meseriaşilor activi ar creşte semnificativ. Totuşi, scrutarea atelierelor din Centrul Vechi şi Calea Buzeşti mi-a permis să conturez o tipologie a meseriaşilor bucureşteni contemporani. Astfel, există meseriaşi nostalgici, meseriaşi adaptaţi şi meseriaşi „între două lumi“.
Majoritatea meşteşugurilor sînt vechi şi apar în mentalul colectiv al unora ce le cultivă ca pe un soi de paradis pierdut („pe vremea comuniştilor veneau cîteva dintre soţiile secretarilor să-şi facă rochii
