Pentru că e vacanţă (aşadar, linişte pe scene, deşi nu şi în culise, dar în culise nu trebuie să privească decît cei ce au treabă nemijlocit cu teatrul), pentru că, de mai multă vreme, am dat acestei rubrici un ton predominant serios şi „aplicat“ (cel puţin, aşa mi se pare mie) şi, în sfîrşit, pentru că din cînd în cînd omul trebuie să ia oarece distanţă faţă de zona unde cutreieră de obicei, ca să o poată evalua mai bine (şi ca să nu păţească precum Scufiţa Roşie, pe care lupul o invită, dimpotrivă, să se apropie – şi am văzut cu ce rezultat!), mă opresc o săptămînă din comentariul eminamente profesional şi pornesc să mai bat un pic cîmpii.

Pentru că e vacanţă (aşadar, linişte pe scene, deşi nu şi în culise, dar în culise nu trebuie să privească decît cei ce au treabă nemijlocit cu teatrul), pentru că, de mai multă vreme, am dat acestei rubrici un ton predominant serios şi „aplicat“ (cel puţin, aşa mi se pare mie) şi, în sfîrşit, pentru că din cînd în cînd omul trebuie să ia oarece distanţă faţă de zona unde cutreieră de obicei, ca să o poată evalua mai bine (şi ca să nu păţească precum Scufiţa Roşie, pe care lupul o invită, dimpotrivă, să se apropie – şi am văzut cu ce rezultat!), mă opresc o săptămînă din comentariul eminamente profesional şi pornesc să mai bat un pic cîmpii. După modelul – precizez, ca de fiecare dată cînd am făcut asta – acreditat de John Steinbeck în Joia dulce, acel minunat roman despre nişte făpturi ciudate numite oameni: în capitolele intitulate „Să batem cîmpii“, autorul îşi ia libertatea de a se abate de la linia poveştii, cititorul fiind poftit să procedeze cum crede de cuviinţă, adică să le parcurgă ori să le sară, căci – zice Steinbeck –nu va pierde nimic. E inutil să adaug (dar o fac totuşi, pentru cei ce nu au ajuns încă la această carte frumoasă, inteligentă şi sensibilă) că respectivele capitole sînt la fel de importante c