Sînt oameni, mulţi, cărora le place răgazul. Se lasă în voia huzurelilor de orice fel, destinşi, fireşti, fără mustrări de conştiinţă. Privesc timpul liber ca pe ceva la fel de palpitant ca şi timpul activ, pe care-l petreci cînd ai ceva important de făcut sau eşti cu cineva la fel de însemnat.
Cînd vorbesc de răgaz, îi acord, din start, o conotaţie negativă. Nu am în minte tihna creatoare în care visezi, gîndeşti şi pui la cale marile opere sau planuri de viaţă. Nici clipele pe care ţi le petreci, pasional, cu persoana iubită.
Nu. Mă refer, aici, la un soi de timp mort, impus de instanţe formale şi informale, precum duminicile şi alte sărbători legale. Ca, de pildă, statul la soare, pe plaja arhiplină, întorcîndu-te cînd pe faţă, cînd pe spate, aproape la unison cu alte cîteva sute de trupuri. Un exemplu de spaţiu asociat unui asemenea interval temporar este… parcul.
O zi în parc e, în modul meu de a vedea lumea, o mostră de ocupare formală a timpului liber. Te duci în parc, în zilele consacrate de sărbătoare, exact cu scopul de a avea răgaz. Eşti, cel mai ades, însoţit de membri ai familiei sau de prieteni de familie, cu care trebuie să-ţi petreci „o zi liniştită“.
Tocmai acest imperativ, impus de foruri morale, sociale şi culturale invizibile, dar sensibile, mă îngrozeşte. Ies în parc, în ziua în care toată suflarea performează aceeaşi acţiune, în primul rînd pentru a fi în „rîndul lumii“.
Între mine şi lume e un raport de pîndă reciprocă: cei care stau pe bănci sînt, cel puţin temporar, în postura de spectatori; cei care trec sînt protagoniştii… În scurta lor ieşire sub „luminile rampei“, pentru mulţimea forfotitoare contează ce haine poartă, cum îşi mişcă trupul şi ce partener şi-a ales fiecare. Schimbul scurt, dar grăitor de priviri între unul din ei şi cîte un ocupant al băncii poate fi, de multe ori, relevant: net aprobator
