Una dintre primele mirări, atunci când am luat contact cu lumea occidentală, a fost aceea că în magazinele de acolo, indiferent cât de neînsemnate ar fi fost, nu mi s-a întâmplat niciodată să aud binecunoscuta replică „nu am rest". Mai mult, ori de câte ori plăteam ceva care costa, să zicem, 3,98, cu o bancnotă de zece, restituirea restului începea cu cei doi bănuţi, după care ţi se numărau restul bancnotelor. Am încercat chiar experimental să mă fac că uit pe tejghea cei doi bănuţi, dar omul a strigat după mine şi avea aerul că e în stare să mă fugărească pe stradă dacă nu-mi iau monedele cuvenite.

În România cunoaşteţi, desigur, scenariul: ai de plată 1,80, plăteşti cu aceeaşi bancnotă de zece, primeşti cei opt lei, după care începe o prelungă scormoneală prin tejghea. Dacă persişti în aşteptare, primeşti într-un târziu şi cele două monede nichelate, însoţite de o privire dispreţuitoare din partea vânzătorului, dacă nu cumva şi de cele agasate ale clienţilor nerăbdători din spatele tău. Asta, dacă nu cumva ţi se spune cu seninătate că „n-am mărunt".

Recent, într-o vacanţă în Muntenegru (voi explica altădată de ce am preferat-o ofertelor de pe litoralul românesc), am constatat un fapt surprinzător. Moneda naţională este euro (tot surprinzător, dar nu la asta mă refeream), iar în majoritatea magazinelor (mă refer la chioşcurile de pe stradă, care vând apă minerală şi îngheţată, nu la cine ştie ce stabilimente exclusiviste) nu se acceptă monede mai mici de 10 cenţi şi nici un preţ nu este exprimat sub această diviziune. Asta, în condiţiile în care salariul mediu este comparabil cu al nostru. Cu alte cuvinte, paradoxal, în ţările sărace banii puţini nu contează.

De ce oare germanul, francezul, britanicul, care câştigă de zece ori mai mult decât românul sau muntenegreanul, „se uită" la fiecare cent, iar cei din urmă nu? De ce chelnerul din Europa Oc