Citisem cu multă vreme în urmă relatarea unui prânz bogat pe care regele englez Richard Inimă-de-Leu l-ar fi dat după una dintre bătăile pe care le câştigase, în vremea celei de a treia Cruciade (pe care a şi condus-o). Legenda spune că atunci s-au pus pe frigare (la proţap, ar fi zis un haiduc de prin Muntenia noastră), 20 de viţei, 50 de berbeci şi nu ştiu câte sute de găini, pui, raţe şi alte orătănii. Despre Richard Inimă-de-Leu se mai spune că îi plăcea foarte mult să stea în preajma frigărilor, nedându-se la o parte, la o adică, de la a-şi pregăti singur o gâscă rotisată. E şi motivul pentru care "gâscarii" (numiţi aşa pentru că titlul de maestru îl lua cel care ştia să frigă cel mai bine o gâscă) sau "rotiserii" Evului Mediu, atunci când s-au reunit într-o breaslă aparte, au făcut adeseori referiri la regele englez ca la un ilustru precursor al meseriei lor.
Nu ştiu cât de greu va fi fost, pe vremuri, să frigi bine o gâscă. Dar, cu siguranţă, să frigi un viţel nu e de ici, de colo. Şi nu doar pentru că trebuie să tot dai ocol proţapului cât e ziua de lungă - îţi cere răbdare, nu glumă, pregătirea acestui fel de mâncare -, ci şi pentru că tehnologia de preparare are "chichirezul" ei. Aşa se explică, zic şi eu, faptul că în România, astăzi, maeştrii bucătari în stare să facă faţă unei asemenea provocări nu-s, la număr, nici cât degetele de la cele două mâini. Sunt rari şi foarte buni. E drept că nici viţeii la proţap nu se fac pentru masa de toată ziua, ci numai prin târguri şi iarmaroace ori pe la nunţi dintr-acelea la care bucatele tradiţionale, cele vechi, sunt la loc de cinste.
TÂRGUL CARE RUPE GURA... TÂRGULUI
Într-un astfel de târg - "Târgul care rupe gura... târgului. Dansează pe arome tradiţionale" (organizat în Parcul Naţional de Centrul Cultural "Mihai Eminescu", în colaborare cu Compania Houston NPA, Sonimpex Serv Com ş
