Nu e treaba ministrului Sanatatii sa se asigure ca un angajat la intretinerea unui spital baga surubelnita intr-o priza, ca sa nu ia foc, si daca tot se intampla, si-o infinge in tampla.
Am auzit explicatia asta de atatea ori in ultimele zile incat cred ca au invatat-o televizoarele pe de rost si pot s-o scrie singure pe ecran. Dar atunci care este treaba lui? Sa faca politici de sanatate publica, iar in Romania celei mai negre saracii asta inseamna sa se asigure ca locul unde mergem sa ne reparam invelisul uman nu devine cimitir.
Dar uite ca se intampla rateuri, tot mai dese, in formele cele mai evoluate ale incompetentei, si ne invartim in jurul intrebarii: unde se termina patratelul si incepe responsabilitatea? Nicaieri. Asemenea dileme nu au purtatorii de pix ministerial, doar cei care privesc tampiti spre ei.
Volens-nolens, saracia l-a adus pe Cseke Attila in situatia de-a abandona normele internationale in ceea ce priveste numarul de paturi raportat la numarul de cadre medii, de exemplu, pentru ca nu el a luat decizia ca dupa plecarea unui halat alb in strainatate sa i se blocheze postul. Cum nu raspunde nici pentru obligatia managerilor de spitale de-a reduce personalul atata vreme cat nu-l poate plati. Dar daca aceste explicatii au vreo noima, atunci nici comandantii lagarelor de concentare n-au nicio responsabilitate pentru ca au fost pusi sa aplice "solutia finala".
In momentul in care a acceptat functia, insa, desi stia ca n-are nici o competenta sa incerce sa administreze un sistem dominat de lipsuri - exista o butada: la Ministerul Sanatatii, invariabil, gestionarul-sef isi rupe gatul - Cseke Attila si-a asumat ceva: incercarea de-a corecta. Iar bunul simt spune ca daca nu poti, pleci. Mai ales daca sistemul se frange uneori si-si arata suprema indolenta, care ucide oameni. Mai ales bucatele de oameni, care
