- Cultural - nr. 611 / 19 August, 2010 Mare-i voia Domnului, mai nepoate! Inainte de a ma naste, nimeni nu m-a intrebat daca vreau sa fac parte din infinitul univers, nici sa fiu infima particica din el. Le venirea pe lume, am fost intampinat de un chip dumnezeiesc care mi-a calauzit pasii in viata. Pana la sfarsit. Tot chipul dumnezeiesc calauzeste si sfarsitul. Mai nepoate, de cand e lumea si pamantul, greutati au fost si vor fi. Imi amintesc ca eram o taca de copil, copilarind cu mama, pribegi prin tara. Era pe la sfarsitul anului 1941. Sotiile si vaduvele de ofiteri erau scolite ca infirmiere, surori de caritate la spitalele militare. In 1942, mama a fost repartizata la un tren cu cruce rosie, pe vagoane cu destinatia Chisinau. Comandantul trenului era un doctor, capitanul Belu, care a dat voie personalului cu copii sa mearga cu acestia. Trenul avea si un vagon transformat in bucatarie. Noi, copiii, patru la numar, ajutam bucatarul. Aduceam de la locomotiva carbune, prin gari, luam de la cismea apa. Nenea Vasile, mecanicul locomotivei, ne fluiera cand sa ne intoarcem la garnitura. Comandantul garniturii a dat ordin bucatarului sa ne treaca si pe noi, cei mici, cum spunea el, la ratie. Iata-ne si la Chisinau, intr-o dimineata mohorata. Orasul _ numai ruine. Numarai, din 50 de case, una in picioare. Am fost dusi intr-o cladire ramasa in picioare, transformata in spital militar. Lumea alerga si ne cerea paine, din cauza ca in oras nu existau mori, desi grau era destul. Se manca grau fiert si miere din sfecla de zahar. Trenul plecase apoi, spre Odessa. Am fost cazati pe strada Alexandru Donici nr. 12, intr-o casa modesta, care a fost locuita de evrei, dusi la ghetou, deportati de nemti. Totul era neatins. Patul asternut, vesela la locul ei, lampa era stinsa, ca s-a terminat petrolul, in dulap hainele aranjate frumos, pe masa o carte de rugaciuni in limba ebraica. I