Dezastrul de la Giuleşti, unde autorităţile se bâlbâie în căutarea vinovaţilor şi a responsabilităţilor, arată că sistemul medical este construit greşit în România.

În acest moment, spitalele sunt sub administrarea a trei instituţii: autorităţi locale, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Sănătate.

Infrastructura ar trebui în teorie să fie întreţinută şi modernizată cu banii locali, Ministerul Sănătăţii supraveghează politicile sanitare, iar banii pentru funcţionarea de zi cu zi a spitalului vin de la Casa de Asigurări.

Este ridicol. De fapt cui îi raportează directorul unui spital? Cum poţi avea autoritate fără să plăteşti?

Apariţia Casei de Asigurări de Sănătate, în urmă cu 10 ani, a fost cerută de Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. Cele două instituţii de la Washington au cerut guvernului separarea fondului de asigurări de sănătate de cel al bugetului de stat. La fel au cerut şi crearea Casei de Pensii. Ideea era ca aceste instituţii să iasă de sub controlul statului şi să intre sub cel al "obştii" - reprezentanţi ai sindicatelor, ai patronatelor , iar bugetele lor să fie separate de asemenea de cel al statului

Acesta este un experiment. În Anglia sau Danemarca, state unde serviciile medicale sunt de înaltă calitate, nu există aşa ceva. Spitalele sunt coordonate de Ministerul Sănătăţii, care plăteşte şi medicii cu bani de la buget.

Este şi logic. Cum să fie eficient să raportezi într-o parte şi să primeşte bani dintr-alta?

Aceste Case, de Sănătate şi de Pensii, nu au fost decât o sursă continuă de sinecuri şi de cheltuieli imense pe banii contribuabililor. În Bucureşti, dar şi în ţară, se vede care a fost prima lor grijă: să îngroape zeci de milioane de euro în sedii.

Teoretic, în Consiliile de Administraţie ale celor două case sunt reprezentanţi ai patronatelor şi ai sindicatelor care ar trebui să cen