15-17 August 1969, Woodstock. Impresia de azi este că acolo a fost toată lumea bună, dar lista absenţilor e fabuloasă!
Din felurite motive - legate de pretenţii, turnee, apariţii TV programate, teama de asocierea cu drogurile, faptul că era un concert pe gratis, senzaţia de „supă reîncălzită" (după Monterey Pop în 16-18 iunie 1967) - n-au fost acolo The Beatles, The Doors, Led Zeppelin, Jethro Tull, The Byrds, Bob Dylan, The Moody Blues, Joni Mitchell...
Şi totuşi, este vârful de lance al artei pop, al mişcării flower power, al nonconformismului, al luptei cu sistemul. Sistemul e cel american, căci hipioţii nu prea ştiu ce se-ntâmplă în restul lumii (în estul Europei, de pildă...). Au ce au cu Guvernul SUA şi cu războiul din Vietnam. Cu toate acestea, Jimi Hendrix alege să cânte imnul naţional - în variantă proprie, fireşte -, gest fără precedent şi care nu va avea, în următorii 40 de ani, decât un singur echivalent, oarecum ironic şi autoflatant: Queen intonând God Save the Queen...
Era modul prin care Hendrix şi generaţia lui îşi ASUMAU imnul naţional, naţiunea însăşi, ca pe un bun al lor. „E imnul nostru, nu al vostru!" Imnul, steagul, teritoriul, populaţia, limba - mai bine zis limbile - nu sunt ale guvernului, NU FAC PARTE DIN SISTEM. Imnul naţional îşi are locul într-o manifestare hippy primitivă, aproape sălbatică, mai mult decât în orice manifestare oficială şi scorţoasă.
Încât mă-ntreb: comparativ cu flower power, comparativ cu acel moment istoric al imnului american, care poate fi acel CEVA care să adune, să strângă, să solidarizeze, să facă să exulte - fie şi dându-se pe tobogane de noroi, ca la Woodstock - tinerii de azi din America? Dar pe cei din România? Avem noi, românii, conştiinţă de sine ca popor - dincolo de vremelnicele stăpâniri? Americanii nu se jenează să-şi facă şorturi cu modelul drapelului - pentru noi steag
