Proză uitată a unui prozator uitat - deşi (sau fiindcă...) rezistă bine ca poet? Ar fi păcat să scăpăm aşa de una din puţinele poveşti de-un tragic dulce, vaporos, din literatura noastră, strângând iţele unei rătăciri romantice, fără măsură, în happy-end-ul unei rezolvări la care nu te aştepţi.

Are, istoria de care vorbesc, intriga unui roman de mistere. Insă, adăpostită în blânda Florenţă şi sub pana lui Alecsandri, capătă nuanţe de pastel. Buchetiera de la Florenţa, debutul lui din Dacia literară, din 1840, este, pot spune, forţarea unei minuni. Totul o pregăteşte, deşi totul o refuză: bisericile oraşului, icoanele, artele o nutresc, pe de-o parte, conjuncturile familiale, să le zicem aşa, o ruinează. Nu celor din urmă le dă credit Alecsandri, când scrie, în trei părţi, povestea lui V***, tanăr orfan ajuns pictor, apoi, dintr-o intâmplare, spectator de operă şi răpit fără scăpare de făptura unei primadone implorând luna. Si iată-l pe solarul Alecsandri compunând o deplină ode de la lune, o proză în clarobscur, cu cotloane ferite şi pericole vagi, ameninţări ale unui trecut care se prelungeşte ca o umbră.

Povestea în sine e, de bună seamă, naivă, şi cu multe fire legate la vedere. Doi vitregiţi ai sorţii -el, de traiul într-un pension unde doar „zugrăveala" îi aduce mângâiere, pe-o cale luminată de marii maeştri ai Italiei, ea, de un unchi posesiv, care visează s-o aibă soţie, se găsesc din pură, romantică, incredibilă coincidenţă, şi încep o cursă cu obstacole unul spre celălalt. Cu lovituri de teatru, răsturnări de situaţie, împrumutând totul din artele în care cei doi trăiesc -întâlnirea e mediată nu de o carte, precum scena clasică a adulterului dantesc, ci de o icoană, costumul de buchetieră în care V*** o revede pe Cecilia e de închiriat, decorul, inclusiv grăbitele schimbări ce rezolvă situaţii pentru a căror lămurire în viaţ