Dacă există o naraţiune în Enter the Void al lui Gaspar Noé, ea este asemeni vrejului care-l conduce pe Jack într-o lume miraculoasă, răsărit dintr-un neînsemnat bob, la fel de neînsemnat cât un gram de DMT (dimetil-tripatmină) etc. La început, regizorul nici nu ne permite să vedem personajul, el se află la capătul unei pipe în care arde drogul pe care-l inhalează. Este noapte şi ne aflăm într-una dintre cele mai mari metropole, halucinante prin ea însăşi, Tokyo.

Odată aprinsă pipa şi fumul inspirat adânc, drogul începe să-şi facă efectul, iar noi suntem în acel efect, nu în afară, ci la capătul pipei care ne hrăneşte până la insuportabil imaginaţia, şi intrăm odată cu personajul nu în Tokyo real, ci în acela sublunar, cel care se visează, cel care trece direct în sânge stimulând infinite reţele de dendrite şi axoni. Tânărul care poartă convenţional un nume, Oscar (Nathaniel Brown), - nu că ar conta -, este furnizor de droguri şi la scurt timp după ce a inhalat drogul primeşte un apel urgent. În starea în care se află, porneşte printr-un oraş care explodează într-o polisemie cromatică derutantă, ne aflăm la începutul a ceea ce în argoul consumatorilor se numeşte Trip, călătoria cu ajutorul drogului. Oscar alunecă în universul sinestezic ca într-un lichid, ca o orgă care amplifică până la refuz senzaţii, „mixing memories and desires". Odată ajuns la întâlnire realizează tardiv că face obiectul unei ambuscade, poliţia năvăleşte în local, dar el se baricadează în toaletă încercând să scape de pastile, însă un foc de armă îl culcă la pământ şi, la scurt timp, Oscar moare. Glonţul provoacă o ruptură de nivel, călătoria nu s-a terminat, de aici filmul reîncepe, violent şi bizar, urmând o clipă un fir cronologic ca apoi să sară pe un alt nivel energetic şi tot aşa. Dacă dorim să găsim un plan de coerenţă al filmului putem ţine cont de un indiciu lăsat la v