Într-o conferinţă susţinută în anul 1940 şi intitulată „Creştinul în lumea modernă“, Mircea Vulcănescu, panoramând aspectele vremii sale, constata că omul şi-a pierdut sentimentul transcendenţei şi, odată cu acesta, „adevărata lui idee despre sine, aceea că era chemat la viaţă pentru alte minuni decât aceea de a se robi căutării hranelor pământului“. Pierderea sentimentului transcendenţei îl „lasă pe om în lume singur şi fără sens şi introduce anarhia în înţelegerea lumii“. Asociată cu aceasta, pierderea sensului întrupării lui Dumnezeu frustrează omul de perspectiva sfârşitului, „îl desface din rostul lui şi-i orientează făptuirea asupra îmbunătăţirii vieţii de aici“. (...)

E o lume în care „etica devine economie“, idealul este înlocuit de interese imediate şi banul devine instrumentul care modelează relaţiile dintre oameni, „puterea care uneşte, care leagă întâlnirea unui om cu altul şi conlucrarea lor“. Prin toate acestea, oamenii au pierdut „înţelegerea sensului real al suferinţei“ iar „durerea nu are loc“, nici rost, ceea ce duce la moarte lăuntrică şi deznădăjduire. Actualitatea acestor idei este evidentă de-ar fi să ne amintim, între multe altele, întregul arsenal de analgezice, insistent promovate pentru combaterea durerii. Se uită însă că, adesea (70–80%), durerea face ca omul să se îngrijească de sănătate şi că o evoluţie ascunsă, nedureroasă, poate fi cu mult mai gravă. Toate definiţiile durerii atrag atenţia asupra dimensiun Publicitate ii subiective şi, cu aceasta, trecem de ştiinţă în domeniul mai vast al filosofiei şi religiei. De altfel, într-o sesiune ştiinţifică, un medic afirma că cele „şapte păcate“ sunt adesea factorii de risc pentru numeroase boli ale omului contemporan. În ultimul capitol, „Sensul anagogic al durerii“, din lucrarea DUREREA ÎN LUMINA ORTODOXIEI (Editura Sf. Mina, Iaşi, 2010), tânărul medic Richard Constantinescu, fără