Cine-i mai puternic pe piaţa de artă: colecţionarul pasionat, investitorul, negustorul sau... artistul, creatorul? Niciunul, ar fi un răspuns radical, răutăcios, sec. Toţi sunt de fapt într-un permanent conflict de notorietate şi niciunul nu poate exista fără ceilalţi.
La noi este pe cale să se (re)emancipeze colecţionarul: capabil să obţină fondurile pentru achiziţii, educat, documentat, amic cu artiştii, el cumpără ce-i place şi primul său gând nu este legat de valoarea investiţiei, ci de construirea unei colecţii... Acesta pare a fi portretul ideal al colecţionarului. Or, se ştie că (aproape) toţi cei care au microbul "proprietarului" de artă sunt invidioşi, răutăcioşi, cârcotaşi, strânşi la pungă, tocmai atunci când cineva are nevoie să obţină un preţ rezonabil pe o lucrare, amatori de chilipiruri, cu gusturi ciudate uneori etc. Mici defecte personale, dar care în cazurile fericite nu sunt deloc importante. Marii colecţionari ai României s-au format prin achiziţii directe de la artişti. Nu avem colecţionari de artă renascentistă de exemplu... Şi dr. Dona şi Zambaccian au ştiut să devină personaje de legendă pentru că tablourile lor au fost însoţite de multe poveşti din atelierele artiştilor, colecţiile le sunt nuanţate de mici intrigi colaterale, de replici tăioase la adresa concurenţilor.
Ei sunt modele pentru colecţionarii români: averi importante, eventual risipite la un moment dat, şi cancanuri îmbogăţite de opere de artă excepţionale până la urmă.
Piaţa liberă, extrem de liberă de după '89, a diversificat un pic noţiunile. Negustorii s-au emancipat, au trecut de la talcioc la case de licitaţii şi galerii de antichităţi, colecţionarii au putut cumpăra şi vinde liber pentru primenirea colecţiei, capodopere au circulat la vedere şi la fel de liber ca şi falsurile şi şarlataniile.
Negustorii s-au descurcat cel mai bine într-o primă
