Încă de la început, conducerea Internaţionalei Comuniste este subordonată de fapt PCUS, iar principalele sale decizii sunt stabilite de către Biroul Politic sovietic.

Imediat după preluarea puterii în Rusia (7 noiembrie 1917), Lenin şi Dzerjinski purced la organizarea poliţiei politice - Ceka - , instituţie fără de care existenţa statului totalitar comunist este de neconceput. Vladimir Ilici consideră că „a venit momentul de a extinde în întreaga lume revoluţia din octombrie." (cf. Dictionnaire du Communisme" sub direcţia lui Stéphane Courtois, Larousse, Paris, 2007, p. 309). La 2 martie 1919, la Kremlin are loc Congresul de înfiinţare a Internaţionalei Comuniste, organizaţie al cărei „Manifest" va fi redactat de Troţki. Al doilea Congres (09.07.-07.08.1920) are loc la Petrograd şi Moscova, cu participarea a 200 de delegaţi veniţi din 37 de ţări. Dacă ideea centrală a textului lui Troţki rezida în proclamarea filiaţiei cu Internaţionala lui Marx, acum este vorba de „crearea unui partid revoluţionar mondial al cărui Comitet Executiv va dirija activităţile fiecărei secţiuni naţionale şi va menţine coeziunea de ansamblu expulzând partidele, grupurile sau indivizii care încalcă dispoziţiile sale."

„În numele poporului"

Sunt stipulate 21 de condiţii de aderare „destinate să provoace ruptura ideologică şi politică de social-democraţie, să sus¬cite sciziuni în scopul formării de facţiuni comuniste, embrioni ai viitoa relor partide comuniste care acceptă modul de organizare bolşevic - disciplină de fier, centralism democratic, structuri clandestine, infiltrarea în organizaţiile adverse. Internaţionala Comunistă consideră, într-adevăr, că în ţările Europei şi Americii «lupta de clasă intră într-o perioadă de război civil»".

Cele două instituţii criminale sunt de fapt pilonii statului bol¬şevic, asigurând stăpânirea societăţii civile prin teroarea exe