De atîtea ori poezia transilvană e redusă, exceptîndu-l pe marele Blaga, la un discurs revendicativ, frust, mai mult ori mai puţin indiferent la meşteşugul formal.

E neglijat astfel aspectul estetic, „pur", al creaţiei în cauză, prezent totuşi în virtuozităţile lui Coşbuc, în cursivitatea melodioasă a lui Şt.O.Iosif (ambii în contact cu literatura germană), în înclinaţia către decorativ a lui Emil Isac şi nu în ultimul rînd în rafinamentele poeziei zise de „notaţie" a steliştilor în frunte cu Aurel Rău. Un artifex pe aceeaşi nervură este şi Ion Horea. Motivele toposului natal apar trecute printr-un joc al formei care însă nu e doar rezultatul unui „amor al cuvîntului", ci şi al unei specifice discipline ardeleneşti. O manieră a lucrului „bine făcut". Verbele se rînduiesc cu migală, sintaxa e şlefuită, figura sonoră e controlată cu atenţie. Sonetul devine veşmîntul unui spirit ordonat (Cartea sonetelor). Nu mai puţin apar şi cochetării ale rimei, mici frivolităţi prozodice care înviorează textul: mei / Vaidei, dor, mă / enormă, ulii-ţii / uliţi. La fel termeni ai lexicului local ce nu exprimă stîngăcia sau insuficienţa expresiei, ci cultura acesteia, precum piesele unei expoziţii etnografice: tuleişte, sperlă, firhonguri, corlan, corfă. Ambiţia poetului e de-a mînui un instrument perfecţionat. In fond, Ion Horea manifestă un orgoliu gospodăresc, expresie a firii celui ce declară liminar, pe un ton irevocabil: „Eu m-am născut din grîne, din fîn, din cucuruz, / Şi-n mine port mireasma pămînturilor sfinte. / Şi behăitul turmei şi mugetul de vite / şi cîntecul de greieri îmi stăruie-n auz" (Pomenire). Mărturiile biografice ale fiului de ţăran depăşesc cadrul personal, aspirînd la reconstituirea unui mediu arhaic (resortul e acelaşi ca-n evocările coşbuciene). Orăşeanul actual se întoarce asupra obîrşiilor sale cu o emoţie dar şi cu o sumeţire a unei ve