Supleantul* e cea mai dificilă carte din bibliografia lui Petru Popescu: dar nu pentru cititori (imediat captaţi de scriitura alertă şi directă), ci pentru autorul însuşi, care a tot amînat să o scrie, cumva timorat de subiectul său atît de sensibil.
Pînă şi pentru impetuosul şi extrem de pragmaticul prozator, a fost greu să transforme acest subiect de consistentă bîrfă dîmboviţeană (relaţia lui cu Zoia Ceauşescu) într-o temă trasă din viaţă în literatură, căreia să-i dea un profil epic, păstrîndu-i totodată conturul documentar. În plus, această legătură ce a alimentat invidii ale mai bătrînilor oportunişti şi legende urbane ale generaţiei următoare a schimbat vrînd-nevrînd imaginea publică a unui scriitor obligat să opteze între ipostaza de erou victimizat (nonconformist, liberal, strîns în chingile dure ale regimului) şi cea de ins privilegiat, cu acces direct la budoarul Puterii.
La treizeci şi cinci de ani de la consumarea idilei (sau ce o fi fost), Petru Popescu îndrăzneşte să abordeze delicatul episod din viaţa şi cariera sa. Şi o face nu printr-un interviu în care să vorbească deschis şi amănunţit despre această pagină din trecut, ci tot cu armele şi mijloacele scriitorului, cu minciunile lui "sincere", cu modalităţile multiple şi flexibile ale romanului. Supleantul este un roman, dar unul cu personaje şi situaţii reale. Pe de altă parte, personajele şi situaţiile din carte sînt reale, dar nu într-un mod strict şi într-o compoziţie omogenă. Ele se văd ficţionalizate pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, astfel încît, la sfîrşit, lectorul va şti mai mult despre felul în care vorbea Nicolae Ceauşescu şi cel în care se comporta Tovarăşa lui, decît despre relaţia propriu-zisă dintre "fiica puterii" şi "scriitorul tineretului".
Acest efect de înceţoşare a unui cuplu urmărit pe întreg parcursul cărţii e în sine remarcabil. Petru Popescu stîr