Judecate sub unghiul cruzimii cu care ne înlătură prejudecăţile, cărţile de popularizare a neurologiei cîntăresc cit o cură de dezvrăjire: ne deschid ochii asupra unor amănunte pe care noi le credeam diafane şi inefabile, cînd de fapt ele sunt prozaice si terne.
Sau, mai precis, noi le voiam spirituale şi adînci, iar ele se dovedesc materiale şi plate. Apoi, ţinînd seama de abundenţa producţiilor din acest gen, contemplîndu-le trăieşti cu impresia că o cruciadă a aplatizării a fost pornită în numele adevărului ştiinţific, dar o cruciadă ai cărei protagonişti sunt medicii, fizicienii şi biologii.
Cartea de faţă nu face excepţie. Chiar dacă luciditatea în numele căreia a fost scrisă e incontestabilă, ipoteza din care îşi hrăneşte elanul are ceva din ostilitatea vechilor misologi împotriva spiritului. Se pare că neurologii şi-au pus în minte să ne dovedească cu orice preţ că spiritul nu există şi că, în afara materiei, nu mai e loc sub pielea omului de nimic altceva. Că aşadar omul e un zgîrci de gene şi hormoni în privinţa căruia e de prisos să întreţinem iluzii idealiste. De aceea, e un spectacol deconcertant să vezi cît spirit se cheltuieşte azi împotriva spiritului.
Acesta e gustul cu care rămîi citind al doilea volum apărut în limba română al neurologului Antonio Damasio, profesor la Universitarea din California de Sud, unde conduce „Brain and Creative Institute", şi deopotrivă profesor de neuroştiinţe la „Salk Institute" din SUA. Cititorul asistă la o lecţie de popularizare în cursul căreia o inteligenţă extrem de rafinată e pusă în slujba unei platitudini lipsite de inteligenţă: şi anume că, în locul sufletului, această stihie prea veche şi prea răsuflată ca să mai merite interesul cărturarilor, a venit vremea să punem o altă zeitate: creierul şi conexiunile lui lăuntrice.
Din acest motiv, spre deosebire de