Acum mulţi ani am văzut pe Discovery o emisiune atroce, a cărei amintire mă urmăreşte până azi.

În savana africană păştea o turmă de antilope gnu. Una dintre ele tocmai dădea naştere unui pui, care ieşise pe jumătate din pântecul femelei rămase- n picioare. Lângă ei aştepta, aşezată pe labele dinapoi, o hienă, care abia dacă se ferea, plictisită, de coarnele antilopei aflate în suferinţă. Abia când puiul a căzut, greoi şi ud, pe pământ, încă învelit într-o pieliţă ca pânza de păianjen, şi când a-ncercat să se ridice pe picioarele nesigure, hiena l-a apucat de bot şi l-a târât la câţiva paşi mai încolo, unde l-a sfârtecat de viu, fără milă. Celelalte antilope priveau scena cu o resemnare totală.

Tragedia de la maternitatea din Giuleşti mi-a aruncat această amintire în derizoriu. Căci aici a fost vorba despre puii de om, despre fiinţele care întruchipează nevinovăţia desăvârşită, nevoia absolută de dragoste, grijă şi protecţie. Ei întruchipează şi speranţa noastră pentru viitor.

În toate lumile omeneşti, nou-născutul a fost o valoare absolută, nedisputată. Femeia cu copilul în braţe este un arhetip prezent în toate comunităţile omeneşti. În cele mai barbare dintre lumi, pruncul este văzut ca o minune în stare să umanizeze şi brutele cele mai sângeroase.

Herodot povesteşte, în una dintre "Istoriile" sale, cum un rege află că într-un sat îndepărtat s-a născut pruncul care, după spusele oracolelor, urma să-i ia locul pe tron. Regele trimite nouă soldaţi din garda sa către locul naşterii, ca să-l afle şi să-l ucidă pe copil. Acolo, soldaţii o cheamă pe mamă afară, şi unul dintre ei ia pruncul în braţe ca să-l izbească de pământ, cum era ordinul. Dar s-a-ntâmplat ca puiul de om să-i zâmbească. Înduioşat, soldatul l-a dat celui de-al doilea, care s-a simţit şi el neputincios în faţa zâmbetului celui mic. Astfel, pruncul a trecut