Update. După publicarea primului episod, prietenul şi colegul Liviu Ornea mi-a atras atenţia că, în descrierea primei tentative de „majorat“ a culturii noastre, cea încheiată la instalarea comunismului, am uitat ştiinţa. Aşa este, şi îmi cer scuze! Eram prea centrat pe evoluţiile din umanioane şi am uitat complet ştiinţele propriu-zise. Or, în intervalul cu pricina, au existat progrese spectaculoase în matematică, fizică, chimie, ştiinţele vieţii, inclusiv în domenii care pretindeau tehnologii de ultimă oră, precum neurologia şi alte zone medicale. De altfel, chiar şi în timpul comunismului, în ciuda resurselor modeste, mai ales din perioada crizei de sistem finale, ştiinţele, mai ales în partea teoretică, au ţinut pasul cu cercetarea din lumea liberă. Îmi amintesc că desfiinţarea Institutului Naţional de Matematică a condus, între altele, la invadarea marilor universităţi şi institute de cercetare ale lumii de către excelenţi matematicieni români. Dar să revin la cursul principal al expunerii. Să ne oprim puţin la film, doar am spus că ne ocupăm de genurile narative, de genurile cu poveste, indiferent de suportul pe care se manifestă. Puteam vorbi, pentru momentul 1990-2000, de un număr de regizori, moşteniţi din epoca dinainte, dar un număr care nu ajungea la zece, dacă ne referim la regizori cu o anumită cotă, de-o anumită valoare, din toate generaţiile. Era un Daneliuc, era un Pintilie plecat, un Piţa aici, ne aminteam de Ciulei. În teatru, desigur, Andrei Şerban, care s-a reîntors pentru nişte montări inedite după revoluţie, mai ales la Naţionalul bucureştean. Şi cei afirmaţi cu adevărat după 1990, de la Purcărete la Măniuţiu. Oricît scormonim, nu sînt foarte mulţi. Să privim acum Noul Val din cinema, care iese la lumină în jurul anului 2000. Sînt cel puţin 12 care au făcut filme remarcabile, sînt nu ştiu cîţi premiaţi la Cannes sau la o mulţime de alte f