Spre deosebire de minuni, nenorocirile nu au cauză divină. Fiindcă, este bine ştiut, Dumnezeu nu dă cu parul. Nenorocirile ni le facem cu mâna noastră. Şi, pentru că nu învăţăm nimic din ele, nu aflăm răspuns la veşnica întrebare: de ce tocmai nouă ni se întâmplă toate astea? Ceva anume suntem însă datori să învăţăm din nenorocirea de la Maternitatea Giuleşti, unde, într-un incendiu provocat de un scurtcircuit la instalaţia de aer condiţionat de la secţia d
Spre deosebire de minuni, nenorocirile nu au cauză divină. Fiindcă, este bine ştiut, Dumnezeu nu dă cu parul. Nenorocirile ni le facem cu mâna noastră. Şi, pentru că nu învăţăm nimic din ele, nu aflăm răspuns la veşnica întrebare: de ce tocmai nouă ni se întâmplă toate astea?
Ceva anume suntem însă datori să învăţăm din nenorocirea de la Maternitatea Giuleşti, unde, într-un incendiu provocat de un scurtcircuit la instalaţia de aer condiţionat de la secţia de terapie intensivă, au ars 11 nou-născuţi, dintre care trei au pierit pe loc, iar alţi câţiva în orele şi zilele următoare.
Discuţiile despre cele întâmplate acolo au gravitat în jurul responsabilităţii: este de vină asistenta, care nu trebuia să lipsească din secţie, ori sistemul? Medicii, pragmatici cum îi ştim, fac inventarul faptelor: amputarea drastică a fondurilor alocate, an de an, după 2008, a dus la degradarea fără precedent a sistemului de ocrotire a sănătăţii, dacă în genere mai poate fi numit astfel; spitalele se mai dotează din donaţii de la pacienţi şi bani scăpaţi de la primărie; bani de întreţinere şi reparaţii nu există; de training administrativ, nici atât; de medicamente şi materiale nu mai vorbim; salariile, oricum mizerabile, tocmai au fost tăiate; posturile sunt blocate, în timp ce acoperirea cu personal este de cinci-zece ori mai mică decât cea prescrisă prin normele europene. Asta, în cazul (fericit
