Tot mai mulţi telespectatori educaţi critică excesul de realism din reclame. Acuză o adevărată obsesie a publicităţii pentru aspectele excesiv de pitoreşti, dacă nu chiar vulgare, ale vieţii. Comentează pe bloguri, se revoltă în forumuri şi, la un caz, pac! şi la Dilema.

Cei mai sensibili dintre ei se declară dezgustaţi de atîta jeg, de atîtea grobianism, de atîta licenţiozitate. Cei mai conştiincioşi civic dintre ei deplîng precaritatea etică a întîmplărilor povestite în spoturi. Iar cei mai radicali exclud orice concesie. Refuză, de pildă, să se gîndească că spoturile acelea sordide le aduc filmele şi serialele lor favorite; că, la o adică, pot schimba canalul; că pot stinge chiar televizorul (şi deschide în schimb o carte bună)! Nu: de obicei aceşti petenţi la zidul plîngerilor virtuale refuză escapismul. Ei sînt nişte căuzaşi, măcar pînă la jumătatea drumului către protest, arătînd că le pasă de gradul de civilizare (sau, mai bine zis, de îndobitocire) a naţiei. Ei înfierează manelizarea, otevizarea, elodizarea televiziunii (şi inclusiv ale publicităţii); şi tocmai de aceea privesc cu un stoicism de oţel taman programele pe care le detestă mai mult.

Poate că nemulţumirea acestor telespectatori cetăţeni, canalizată într-un curent de opinie, va determina o schimbare de opţiuni a publicitarilor de azi.

Este, în fond, ceea ce s-a întîmplat acum un deceniu, cînd, printr-o mişcare de sens opus, consumatorii au reuşit să-şi transmită starea de saturaţie faţă de reclamele acelea super-frumoase, cu oameni excesiv de zîmbitori şi deznodăminte idilice, care au dominat anii ’90. Excesul de realism/naturalism de astăzi poate fi văzut ca un val de maree opus tendinţei dominante din deceniul trecut. Celor care nu ţin minte acele de reclame „de plastic”, neverosimile tocmai prin perfecţiunea lor ostentativă (şi tocmai de aceea lipsite de credibilitate) – ia