Uneori îmi trec prin minte tot felul de gînduri răzleţe, pe care nu le pun într-o carte, nu le pun într-un articol, nici nu le notez măcar. Alteori, sînt mici bazaconii personale care se pierd printre lucruri ce par mai importante. M-am gîndit că n-ar fi rău dac-ar avea un loc al lor, un mic bazar, de exemplu, în care să nu se simtă stinghere. Acum o săptămînă, am citit Frumoasele străine, de Mircea Cărtărescu. Trei proze care au apărut iniţial în Şapte Seri, trei mici făpturi-animale, în care am descoperit o fiinţă fragilă, de o sensibilitate à fleur de peau (cred că franceza de data asta exprimă cel mai bine ce-am găsit într-o carte, pentru că poţi citi fără să găseşti mare lucru). Am descoperit nu un scriitor, nu un autor, nu un nume pe o carte, ci o sensibilitate, una de arici, de-a dreptul frisonantă, cu care m-am identificat. Poate par întîrziată, ca să nu zic înapoiată, pentru că mai citesc cărţi din acest motiv. Pentru o filoloagă şi o scriitoare+jurnalistă, s-ar putea să fie ridicol. Fie, este al meu. Despre simţul ridicolului cred că s-a scris foarte mult, dar mai puţin despre cum poţi să te salvezi de el. Ei, iaca, poţi, cu umor, autoironie, dar mai ales cu o sinceritate şi o sensibilitate de arici. Sensibilitate de arici nu este o expresie goală. Cine s-a uitat vreodată la burta vreunui arici, ştie că nu există nimic mai fragil, aproape de vertij. Ei bine, aceste povestiri care par la prima vedere amuzante, sînt nişte burţi de arici. Aici, vezi un Mircea Cărtărescu venind spre tine cu toate spaimele, paranoia şi protecţiile iluzorii umane. Pierderea puloverului crem, niciodată consolată de cumpărărea puloverului cărămiziu, posibilitatea contaminării cu antrax, foamea în oraşul lui Bacovia, care te face face să mănînci farfurii de ciuperci la Tescani, dezamăgirea bucătăriei româneşti în Franţa, ca şi episodul anapoda de la RFI, toate mi l-au adus ap