Literatura epistolară a lui Constantin Noica (n. 1909 - m. 1987) extrem de preţioasă, se întregeşte, acum, cu încă patru misive, necunoscute, trimise lui Teodor Vârgolici (n. 1930), lui Ştefan Milcu (n. 1903 - m. 1997), Luciei Negoiţă-Chirilă (n. 1945) şi lui Ghiţă Florea (n. 1931).

Deşi nu a fost profesor niciodată, epistolele lui Constantin Noica conţin o sumă de sintagme având un accentuat caracter didactic.

Fie că recomandă şi susţine pe Grigore Tănăsescu1, un filolog clasic, instruit şi temeinic informat, fie că preferă solitudinea în locul meselor rotunde, fie că refuză, cu eleganţă, apariţia la televiziune, considerând „că vocea singură ne defineşte ca oameni", şi, în sfârşit, fie că pledează convingător pentru restituirea integrală a operei lui Mircea Eliade, insuficient cunoscută pe atunci, Constantin Noica, propune de fapt, o nuanţată lecţie de recuperare a valorilor literare naţionale.

Intervenţiile benefice şi atitudinile neezitante ale cărturarului Constantin Noica au fost, întotdeauna, oportune, corecte şi riguros argumentate într-un timpdin ce în ce mai restrictiv şi chiar agresiv cu scriitorii şi operele lor.

Avem, astăzi, graţie istoricului literar Stan V. Cristea (n. 1950), una dintre cele mai complete lucrări de referinţă2 privitoare la prezenţa, opera şi ecourile acesteia în contemporaneitate şi, evident, în posteritate, care îi conferă lui Constantin Noica, în ordine spirituală, locul ce i se cuvine în cultura română.

Astfel de instrumente de lucru, elaborate cu dificultate dar, în acelaşi timp, cu o mare pasiune, ne înfăţişează dimensiunea exactă a cărturarului Constantin Noica.

*

[Bucureşti], 9 ianuarie [1]971

Stimate domnule Vârgolici,

Am primit înştiinţarea d[umnea]v[oa]s[tră] oarecum ruşinat: am obiceiul să-mi ţin angajam