Craiova e un oraş lung pe lângă care treci mult timp cu trenul, mi-a spus râzând o prietenă când mergeam anul trecut la Timişoara. Nu fusese niciodată în Craiova.

Eu, în schimb, m-am născut şi mi-am petrecut acolo douăzeci şi cinci de ani, iar asta ar putea să fie cam jumătate dintr-o viaţă de om. Liniile de tren ocolesc oraşul prin nord-est, trec pe lângă cartierele de blocuri care s-au construit cu spor în perioada regimului comunist

- Lăpuş, Gării, apoi Craioviţa - şi se pierd din nou în câmpie.

Ştiu bine clădirea gării, înaltă, cândva vopsită în verde, care se vede chiar din centru. O iau metodic de pe peron şi încerc să refac o hartă imaginară a locurilor care mi s-au întipărit în minte de-a lungul timpului. Cea a oamenilor mi-e aproape imposibil s-o realizez, cei mai mulţi din cunoscuţii mei au plecat din oraş sau chiar din ţară. În ultimii ani, peisajul s-a schimbat într-un ritm accelerat, înregistrez schimbările din Piaţa Gării, unde pe vremuri muzica lăutărească urla din toate magazinele şi bodegile îngrămădite între peroanele liniilor de autobuz

- acum locul e gol ca în palmă. Câţiva pomi rahitici promit că acolo va fi un parc peste... cine ştie, douăzeci, treizeci de ani. Până atunci, un şir lung de taxiuri zace în soarele care anulează orice mişcare. Câţiva bărbaţi, fiecare cu câte o tărie în faţă, s-au băgat la Trenu' Pierdut

- o bodegă de pe partea cealaltă a intersecţiei. Cam pe la jumătate, bulevardul care duce în centru se rupe în două, o stradă îngustă coboară printre case până în Valea Vlăicii. După revoluţie, strada a fost zguduită de febra necruţătoare a buticurilor

- multe curţi au căzut pradă molimei, au fost rase şi înlocuite de construcţii din tablă care în câţiva ani au şi dispărut.

Urmează un rând de blocuri scunde, cu trei etaje, pe care emigran