După cinci ani de război, s-a întors acasă, la Pietroşiţa, unde a găsit sărăcie lucie
Un om care a trăit cât o istorie! A trecut prin suferinţă cu încredere şi speranţă în Dumnezeu. Plânge de fiecare dată când îşi aminteşte anii tinereţii, timpul pe care l-a pierdut pe front. Lăcrimează şi acum după camarazii care şi-au dat viaţa pentru ţară. Nea Petre s-a născut într-o familie de oameni mijlocii, cum îi place să spună. A avut o copilărie frumoasă. Povesteşte cu drag despre zilele în care bătea văile şi munţii. Atunci, în anii cruzi ai vieţii, a cunoscut un veteran din Războiul de Independenţă din 1877. Moşul l-a fascinat. „Cred că avea peste 100 de ani. Mi-a plăcut cum povestea, cum se comporta. Aproape că nu mai stăteam cu bunicul meu. Mă duceam la moşul veteran. Îmi plăcea să-l ascult când povestea despre război. Atunci, a intrat în mine aşa un fior, un drag de armată...”. Petre Iliescu ne-a mărturisit că satul Pietroşiţa, pe vremea sa, era plin de viaţă. „Vara, se strângea lumea la poartă până noaptea târziu. Era un soi de clacă. Vorbeau tot felul de lucruri. Despre viaţă, despre muncă”.
Toţi bărbaţii din sat au plecat la război
După ce a făcut patru clase, a plecat la munte. A lucrat la schitul de călugări, la o căşerie. Apoi, a fost ucenic la o cabană nemţească, la Bolboci. „Acolo am văzut cum se face comerţul. Făceam cu ei aprovizionarea. Pe la 16 ani, m-am întors în sat”, povesteşte nea Petre. Prin anii 1937, îşi aduce aminte bătrânul, începuseră concentrările. Se simţea vânt de război. „Îi chema pe toţi câte trei luni la instruire. Am fost şi eu. Acolo, ne-a spus un ofiţer de la Înaltul Stat Major că o să înceapă un război mare. I se făcuse milă de noi. Am făcut şi eu trei ani de premilitară. În 1941, când s-a sunat mobilizarea, era tulburare în sat. Aproape toţi bărbaţii au plecat la război. Mama s-a întristat când a venit jandarmul l
