"Mă numesc Eliseo Diego. Sunt, de meserie, poet, adică un biet diavol

căruia nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să se exprime în nişte

rânduri scurte, care se cheamă versuri. Şi fac asta nu din vanitate, nici din

dorinţa de străluci şi nici cine mai ştie de ce, ci doar din nevoie, fiindcă alt

remediu nu am, în afară de a a scrie acele lucruri care poartă numele de poeme. "

Considerat adesea drept unul dintre cei mai mari poeţi de limbă spaniolă din a doua parte a secolului XX, Eliseo Diego se dovedeşte a fi, dincolo de orice (şi oricâte) superlative critice, aşa cum el însuşi s-a încăpăţânat să afirme în repetate rânduri, un artist al cuvântului. Şi chiar mai mult decât atât: un adevărat artizan al cuvântului, al cuvintelor limbii spaniole, pe care a reuşit s-o readucă la o (aparentă, desigur, să nu cumva să ne lăsăm înşelaţi…) simplitate a expresiei, rar întâlnită printre diversele şi numeroasele -isme care au marcat veacul trecut.

Necunoscută, cu puţine excepţii, în România, ca, de altfel, şi în alte ţări, mai cu seamă europene, poezia cubaneză îşi dezvăluie încă o dată, prin Eliseo Diego, marele potenţial şi marea capacitate expresivă. Motivele pentru această ignorare a unui spaţiu poetic remarcabil sunt numeroase, poate că dintre ele cele mai evidente, dar şi cele mai frecvente, fiind regretabila, însă, din păcate, constanta confuzie dintre domeniul poetic şi cel politic al acestei ţări, ca şi permanenta invocare a unei aşa-zise "graniţe" a receptării, o graniţă existentă, desigur, numai în mintea celor care au învăţat să citească exclusiv prin grila de lectură impusă de unul sau altul dintre "canoanele" occidentale la modă. Aşa se face că, dincolo de câteva nume devenite de mult celebre, cum ar fi cel al lui José Marti sau, mai recent, cel al lui Cintio Vitier, ca să ne oprim doar la aceste două exemple, care, ş