Critica a promovat atît în literatură cît şi în cinema, noţiunea de autor, iar unul dintre primele texte cu referire la „autorul de film“ este cel al lui Alexandre Astruc, „Naissance d’une nouvelle avant-garde: la Caméra-stylo“1. Apoi, revista Cahiers du Cinéma2 a încercat, de exemplu, între anii 1954 şi 1964, să stabilească şi să vină în apărarea unei „politici a autorilor“, prin care era stabilit un dublu scop: acela de scoate din umbră pe unii cineaşti (americani, în marea lor majoritate), calificaţi de ansamblul criticilor drept realizatori de plan secund, şi de a le face recunoscut statutul de artişti cu drepturi depline, în detrimentul celui de tehnicieni aflaţi în spatele industriei hollywoodiene. Această politică, în afară de a promova un anume tip de cinema (care are legătură şi cu ceea ce va fi Nouvelle Vague), avea ca scop fundamentarea ideii autorului de cinema conceput, într-o echivalenţă cu autorul literar, ca un artist independent înzestrat cu geniul său. Însă ideea de autor poate părea şi impregnată de psihologism. Noţiunea susţine, într-adevăr, faptul că autorul are o viziune asupra lumii, unde centrală este propria persoană şi voinţa de exprimare personală, în ceea ce priveşte critica, există o anumită tendinţă de a considera că, pe de o parte, realizatorul este singurul artizan, singurul creator al operei sale şi că, pe de altă parte, putem sau trebuie să plecăm de la intenţiile sale, declarate sau presupuse, pentru a analiza şi explica opera lui. Fără îndoială, punctul de plecare al unei „politici de autor“ este considerat publicarea eseului lui François Truffaut, Une certaine tendance du cinéma3, teză susţinută şi de Godard, Rohmer sau Rivette. Textul este, înainte de toate, un rechizitoriu împotriva cinematografului francez care aparţinea aşa numitei „tradiţii a calităţii“, precum filmele care ilustrau „realismul psihologic“ şi care erau