De la mobilă - fotolii, canapele, măsuţe, cuiere - până la neînsemnatele obiecte care colorează viaţa -suporturi de şerveţele, accesorii de prins părul doamnelor, panglici, solniţe - se amestecă, se sprijină şi se însingurează într-un târg de antichităţi. Obiectele nu sunt numai învelite în stratul vâscos al timpului ci şi în mantia amintirilor, istoriilor -unele dramatice, altele anoste, cele mai multe tragice - ale unor oameni şi familii. Cu excepţia cărţilor nu aş cumpăra nimic dintr-un astfel de bazar. Mai întâi că obiectele astea au farmec numai împreună, alăturarea lor pe o măsuţă, la un stand, într-o prăvălioară configurând un concret al unei abstracţiuni: timpul.Cu cât împerecherea lor este mai întâmplătoare cu atât sporeşte farmecul. Cum nu mi-am croit o casă a întoarcerii în timp ci una în care fiecare obiect are o funcţionalitate precisă - chiar dacă această funcţionalitate înseamnă inclusiv capacitatea de a-mi bucura privirea sau a o face pur şi simplu frumoasă -, nu aş găsi modul şi spaţiul în care să aşez lucruri alese de un altul pentru un alt climat, o altă viziune asupra lui şi a lumii în care ar vrea să trăiască. Pentru că în fond asta înseamnă casa noastră: o proiecţie a lumii în care am vrea să trăim, iluzionându-ne că trăim în ea prin microuniversul pe care ni-l creăm. Apoi, nu aş cumpăra astfel de obiecte de anticariat şi antichităţi pentru că mental aş fi copleşit, mi-ar produce o stare de disconfort profund poveştile adormite în obiecte. Ar fi asemenea unei prezenţe străine în casă, o prezenţă despre care nu aş putea spune că este benefică sau purtătoare de rău. Vâlva - aşa cum este numit viul, spiritul fiecărui obiect - este ciudată şi, se spune, bântuitoare şi adesea răzbunătoare! În fine, cum nici colecţionar nu sunt -odată cu pierderea în condiţii ciudate a clasoarelor mele de timbre, adunate cu atâta evlavie, pasiune şi sacrificii în