Rareori am văzut un reporter de teren care, în ciuda prezentării bombastice, să aibă mai multe amănunte despre evenimentul în miezul căruia se află.

Cei mai mulţi încep prin a confirma spusele persoanei care le-a dat pasa, „Într-adevăr, Andreea ...", repetându-i apoi vorbele, într-o ordine diferită. După aceea, îşi repetă propriile vorbe într-o ordine diferită. În termeni fotbalistici, e ca şi cum un atacant, angajat în adâncime, ar rămâne singur cu portarul, iar el s-ar plimba cu mingea la picior prin faţa porţii, pentru ca până la urmă să paseze în spate.

Nu cunosc secretele acestei meserii, care, fără îndoială, e grea. Totuşi, să fie aşa pentru că prioritară nu este informaţia în sine, ci dovada faptului că eşti acolo? Cum altfel să-ţi explici poza de cuceritor al înălţimilor, care, imediat ce-a înfipt pioletul în moţul Himalayei, scoate camera şi începe să se filmeze? Nu ar trebui mai întâi ca el - sau echipa lui - să întrebe, să scotocească, să afle, să informeze? Majoritatea sunt însă doar abţibilduri vii pe ecran, martori gureşi şi dezinhibaţi ai evenimentelor, care, spre deosebire de ceilalţi gură-cască, trebuie să privească în cameră. De pildă, un reporter Realitatea TV a turuit minute în şir de lângă Maternitatea Giuleşti în ziua tragediei fără să spună absolut nimic. Şi nu dezacordurile gramaticale, lipsa de noimă sau fracturile de logică erau principalele probleme ale domnului Mihuţ Năstăsache, ci faptul că putea transmite de pe litoral ştirea despre invazia de meduze, cu exact acelaşi aer senin şi cu veşnicul tic verbal „Pot numai să vă spun". Mai e ceva de zis despre reporterii care-i întrebau pe părinţii bebeluşilor arşi: „Ce şanse are copilul dumneavoastră?"

În ciuda promourilor dinamice, care ne asigură că „reporterii noştri sunt peste tot", adevărul este că nu se întâmplă mai nimic. Iar când se întâmplă, regula principală pare