A început să lucreze în Sănătate pe vremea comunismului când ambulanţelor li se spunea salvări, iar acum, în prag de pensionare, crede că asistenţa medicală este cu mult sub cea din trecut
Profil
Născut: 2 iunie 1946, Vaslui
Studii: Şcoala de Subofiţeri
Familie: Căsătorit, doi copii
La Serviciul Judeţean de Ambulanţă a ajuns dintr-o întâmplare şi a rămas până în ziua de astăzi.
A fost martor la toate schimbările de la Salvare, în cei 44 de ani de experinţă, petrecuţi în slujba bolnavilor.
„Când am început, erau trăsuri cu cai. Mergea medicul la domiciliu cu trăsura. Era o targă pe ea, pusă lateral, cu copertină şi aşa se cărau bolnavii. Aşa era treaba atunci, nu aveai ce face", povesteşte amuzat Virgil Dâlcu.
Chiar şi după ce s-a renunţat la trăsurile trase de cai şi au fost aduse maşini, a urmat o perioadă foarte grea în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii.
„Dupe ceva timp au fost aduse nişte Forduri. Au vândut caii şi au luat maşini. Erau maşini vechi. Ne duceam la Bucureşti cu maşinile alea şi făceam două zile dus, două zile întors. Făceam cam trei zile până la Iaşi. Noi le reparam pe drum. Erau condiţii grele. Nu aveam garaje. Am prins salvarea de la începuturile ei", mai spune Virgil Dâlcu.
Cel mai vechi ambulanţier de la Galaţi ne vorbeşte despre diferenţele care se făceau în timpul comunismului între pacienţii cu diferite ranguri politice.
Dacă pentru un membru de partid, se mergea la caz cu câte doi medici plus asistentă, pentru oamenii de rând se deplasau, în cel mai fericit caz, o asistentă şi un şofer.
„Când era vorba de activişti de partid mergeam câte patru oameni pe maşină. Când erau oameni simpli, mă trimiteau singur. Am fost odată la o secretară de partid. Am plecat doi asistenţi şi doi medici. În cazul în care aveam vreo gravidă oarecare, nu prea o luau în seamă", spune ambulanţierul.