SCRISORI DE LA CITITORI
Draga doamna Sanziana Pop,
Desi pare un cliseu de acum, pentru ca e folosit de atatia oameni, va multumesc, si eu, pentru ca existati. Dvs. si revista. Mai dati o alinare unor suflete care au nevoie de ea si care altfel nu o gasesc. V-am mai trimis o "scrisoare", dar probabil nu a fost corespunzatoare pentru a fi incadrata in paginile revistei. Poate aceasta va fi, iar de nu va fi, poate imi veti da un sfat, o alinare, o povata...
Am ajuns la un moment in care simt toate durerile mai presus de orice. Ma simt ca un caine haituit pe o strada, care prin noroi si mizerii isi inalta ochii spre trecatori. Care n-o sa-l loveasca? Asteapta o mangaiere, o vorba buna, un gest de tandrete. Iar trecatorii dau in el cu piciorul si il alunga brutal, dintr-o parte in alta. Iar cainele ranit schelalaie incet si se retrage intr-un colt, sa-si linga ranile, si sa se faca covrig...
De mica am fost un suflet care a tanjit dupa iubire, fiind crescuta doar de mama, care de tanara a ramas singura, cu un copil si cu un divort urat in spate. Lipsa tatalui m-a marcat puternic. Ani de zile am cautat iubirea unui tata. Apoi, crescand, iubirea unui barbat care sa-mi ofere ceea ce un tata nu a facut-o niciodata: mangaiere, alinare, senzatia ca esti ocrotita, dorita, iubita. Aceasta lipsa acuta de mangaieri, de iubire, a suplinit-o bunica mea, pana cand s-a mutat din oras la radacini, la tara, in casa unde traise inainte. Am ramas singura. Zile intregi plangeam dupa ea, treceam pe langa blocul unde locuise si mi se "lungea" gatul de atata uitat, in speranta absurda ca va aparea la fereastra si ma va chema.
Veti spune ca o aveam pe mama. Mama a fost intotdeauna o persoana mai rece. Singura si cu un copil mic, a incercat sa imi ofere ce aveam nevoie material, a incercat sa ma creasca cum a stiut si cum a putut. Insa, sufleteste, nu mi-a oferit
