Undeva, departe, prin perdeaua valuroasa a aerului clocotit, vad doua puncte negre, ca doua mogaldete, miscandu-se vag, sub cerul topit.
Acolo e singurul loc unde imi sprijin privirea. In rest, numai camp galben, petice mari de pamant zbarcit si un zaduf venit parca din cazanele iadului. Aici, la marginea Baraganului, in zilele toride de vara, totul e amortit si pustiu. De-atata amarnica arsita, nici pasarile, ori poate nici ingerii, nu mai au vlaga. Pasesc impiedicat printre paiele parjolite de soare, ca prin nisipul desertului, si simt cerul topit cum se scurge usor peste crestetul meu. Acolo, departe, in mijlocul campului, punctele alea ca doua mogaldete se misca tot mai vadit si incep sa prinda contur. Par a fi doua femei cu capul acoperit cu broboade. Un fum gros, tasnind din pamant, le invaluie incet, de jur imprejur. Pasesc alene, cu privirea in jos, batocind cu picioarele, ici-colo, un petic de miriste, care pare ca arde mocnit. Staruie acolo o vreme, apoi mai fac cativa pasi si toarna dintr-un bidon un jet mare de apa. Ajung tot mai aproape de locul ala si aud cum sfaraie pamantul sub flacari. Zeci de smocuri de foc mistuie totul in cale, lasand in urma pete mari de cenusa. Aici, in mijlocul unui camp nesfarsit, doua femei cu fetele pomaite de-atatea griji si arsita trudesc cu un bidon cu apa sa stinga parca vapaile iadului. "Asta-i pedeapsa de la Dumnezeu, ca nu mai e credinta nici cat un bob de mustar!". Femeia zaboveste putin, cat sa-si stearga naduseala cu coltul broboadei. Apoi toarna iar o portie mare de apa, starpind parjolul din fata ei. "Mai usor cu apa aia, Aneta, ca acusica se termina. Pana aducem alta, ia foc tot satul". Sunt surori, iar asta-i pamantul lor, din stramosi, redobandit prin '95, dupa lupte grele cu primaria. La ce bun? Ca numai munca si ciuda le-aduce. "Pana acu' doi ani, am pus doar porumb. Toata viata mea numai de sapa
