Am fost invitata intr-un loc dragut cu multa lume fasonata si asezonata cu haintite si ciubote de firma (la vedere). Desi detest asta, pana si eu ma duc din obligatie in unele locuri, dar man! ma jur ca se vede pe mutra mea cat de multi imi “place” sa fiu acolo..

Domnul care m-a insotit a inteles repede ca nu o scoate la capat cu mine, asa ca s-a resemnat. Si-a gasit un grup vesel in care s-a integrat rapid, in timp ce eu am ramas sa observ atmosfera pestrita si sa-mi trag din 3 in 3 minute o rochie prea rosie si prea scurtaaaaaa peste poponeatza, in timp ce prin cap imi trecea asta: “sa imi spuna cineva ce caut aici, pana nu ma apuca pandaliile, ce am eu in comun cu toti oamenii astia, Jesus…”.

Intr-un colt, retras, (astia sunt ai mei. toti barbatii retrasi/rezervati, toti discretii, ochelaristii, toti tocilarii imi fac cu ochiul si de pe Luna, daramite intr-un spatiu restrans ) am zarit un domn. Asezat confortabil pe o canapea, cu un pahar intr-o mana si un trabuc in cealalta. Si mi-am zis “in mod normal, potrivit tabloului si logicii, asta trebuia sa faca altceva, sa fie in mijlocul duduilor, daca nu e, inseamna ca ceva se petrece. sa aflam ce!”.

Si m-am dus langa el. M-am prezentat si l-am intrebat (ca sa vedeti cum gandesc unele femei) daca e bolnav. A inceput sa rada “de ce? par pe moarte? “. I-am raspuns ca nu, pare chiar foarte frumos si in viata (daps, stiu, ma pricep la vorbe, stiu:)…) insa nu inteleg de ce sta retras. “Fiindca m-am plictisit de astia si de fitele lor, dar nu am ce sa fac, mai stau putin si plec”. Ma rog, dialogul de inceput a facut toti banii, v-am spus, cateodata imi pare rau ca nu suntem “live”, am un talent sa ma bag in situatii…ce n-am vazut, si ar fi iesit un reality-show grozav… Sarind peste niste replici (din respect- fiindca, probabil, el nu stie ca obisnuiesc sa scriu aici), pot sa va spun ca am sfarsit pe o m