Inainte de a scrie ceea ce imi propusesem in a doua parte a articolului m-am gandit sa descriu scurta aventura pe care am avut-o in spitalul judetean din Targoviste. Actiunea se petrece intre primul si al doilea articol.
Dupa ce am scris prima parte a articolului, am primit un telefon din provincie. Era mama. Vesti proaste. Dupa o cazatura fatidica, bunica se alesese cu o fractura de femur. Fiind in Bucuresti, telefon nocturn, eram legat de maini si de picioare. Am indrumat-o sa sune la salvare si sa se indrepte catre Spitalul Municipal Targoviste. Un oras cu insemnatate istorica. Candva capitala a Tarii Romanesti.
Ajunsi la UPU (Unitatea de Primiri Urgente), a inceput oroarea. Durerea provocata de fractura era nimica toata fata de oroarea peisajului. Gandaci negri si rosii, dupa preferinte, mici si mari, dupa pofte, isi vedeau nestingheriti de treaba in saloanele infecte. In paturile neschimbate, pe coridoarele nespalate. Printre asistentele ce resimteau scaderea salariului cu 25%. Printre bolnavii pusi cate doi intr-un pat. Printre camerele nedotate. Printre medicii buni, dar condamnati la plafonare.
Povestea m-a ingrozit. Nu am putut dormi toata noaptea. A doua zi, am externat-o de urgenta si am adus-o intr-un spital decent din Bucuresti. Care tocmai primise un avertisment din partea autoritatilor ca nu era dotat cu alarma pentru incendii. In schimb, salon curat, asternuturi albe, asistente amabile, doctori binecuvantati cu aparatura, aer conditionat!, frigider!, televizor! si lista lucrurilor pozitive continua.
Cum stateam si meditam la sistemul de sanatate romanesc, ma gandeam daca o fi fost cineva in Spitalul Municipal Targoviste "sa-i caute la alarme". Sau nici macar nu are rost? Sau gandacii sunt primul semn al focului, asa cum sobolanii sunt primul semn al scufundarii? Si asta nu-i nici pe departe de ras!
