În urmă cu patru ani, eram o epavă emoţională. Mintea şi sufletul mi-erau într-un singur loc şi ferfeniţă, şi, oricâte încercări făceam, nu mă puteam aduna nicicum. Până când, într-o zi, făcându-mi blog, am descoperit terapia prin scris. Toţi piticii mei de femeie rănită s-au trezit puşi pe o masă virtuală, disecaţi mărunt-mărunt sub ochiul public şi aruncaţi apoi în coşul de gunoi al internetului.
Tastă după tastă, post după post, m-am reclădit şi am revenit la viaţă. Făcându-mi mie bine, i-am rănit pe alţii a căror viaţă o puneam pe tapet alături de a mea, dar chestia asta m-a interesat atunci foarte puţin, spre deloc. Eu contam, nimeni altcineva. După ce m-am vindecat, am încercat să dreg pe ici, pe colo ravagiile făcute. Nu mi-a ieşit şi atunci am decis să las deoparte blogul terapeutic şi să merg mai departe, într-o altă formă, uitându-mi trecutul.
Doar că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Oricât aş vrea să le uit, mă ia uneori dorul după scrierile de atunci şi mă întorc să le recitesc. Unele dintre ele mă ruşinează, altele mă înveselesc şi mă roagă să le readuc la viaţă. Nu le pot refuza. Sunt parte din mine, cea pe care lumea o numea “licurici” mult mai des decât o numeşte atăzi.
Aşa că de data asta veţi avea parte de o reeditare, veţi citi un post scris pe vremea când lumea avea cu totul alte culori decât are acum. Mi-a făcut mare plăcere să-l scriu şi nu aş schimba o virgulă în el. Aşa l-am gândit, aşa îl primiţi. Ar trebui doar să mai adaug că ultimul paragraf, cu Al Zecelea, e scris astăzi. La vremea respectivă erau doar Nouă Bărbaţi.
***
Cum ar fi fost dacă…
Al Şaptelea Bărbat s-a însurat, iar Al Optulea Bărbat a devenit tată. Sunt veştile săptămânii şi firesc ar fi fost să-mi stârnească oareşece sentimente. O părere de rău sau o undă de invidie muierească sau un dor după ce n-a fost. Doar că niciunul
