Chiar daca esti in cel mai inalt punct in care poti ajunge, nu inseamna ca o sa vezi lumea mai bine. Sau cum am urcat pe Mont Blanc si am tras o portie buna de ras, am inghetat in mijlocul verii si am pozat ceata din toate unghiurile. Cum am ajuns pe Mont Blanc? Well, acum cateva luni cautam un concert Kasabian, which I simply adore, am gasit un concert la Torino, am gasit bilete de avion ieftine si, cateva minute mai tarziu am descoperit ca, de fapt, Kasabian cantau in deschiderea U2. Se mai sta pe ganduri la asa o treaba? No way. Dar cum Torino nu e cel mai spectaculos oras turistic si aveam o saptamana de pierdut prin nordul Italiei, ce sa mai facem noi? Pai luam trenul, autobuzul, ne cazam in Aosta, de acolo mai luam un autobuz, trecem tunelul Mont Blanc, ajungem in Chamonix, de unde urcam pe Mont Blanc. Dupa indelungi asteptari si mailuri schimbate intre adrese de serviciu cu “nu mai am rabdare!” “mai e putin” “cand plecam??”, ajungem la prima dintre destinatii, dupa traseul descris mai sus. In Italia, soare, frumos, la vita e bella, dupa tunelul Mont Blanc… ploaie. Frig, munti inveliti in nori… Tricourile au fost acoperite de pulovere, geci, manusi, caciuli. In fata garii din Chamonix punem ochii pe-o cafenea “Elevation”. Nimic mai potrivit, mai ales ca peste doua zile mergeam spre un stadion care va canta din toti rarunchii “EL-E-VA-TION!!”. Bem o cafea, ne uitam la nori, ne miram de localnicii imbracati in pantaloni scurti si slapi, ca noi deja tremuram usor. O luam spre telecabina.
La ghiseu: “5 tickets!”. “Are you sure? There’s very little visibility”. “We have no choice”. And we didn’t. Si urcam. Pana la 2000 si ceva de metri se vede valea.
Telecabina face o oprire pe drum. Cu degetele inghetate, ne chinuin sa facem cateva poze. Dansam de pe-un picior pe altul de frig, mai tragem cate-o ocheada la priveliste, un copilas isi baga manutele in
