Partidul condus de Victor Ponta are de ales între reconstrucţie şi decădere. Reforma întârziată mai bine de un deceniu nu mai poate fi amânată. Şi, dacă la PSD criza cea mare, criza economică, a escamotat criza cea mică, criza organizaţiei de partid, situaţia nu mai poate continua fără riscuri. Până la intervenţia lui Traian Băsescu din 6 mai privind scăderea salariilor şi pensiilor, cu toată alegerea lui Victor Ponta ca preşedinte al partidului la congresul din februarie 2010, tendinţa descrescătoare a PSD în sondaje nu fusese stopată, iar dezertările din grupul parlamentar se înmulţeau. Poate că declaraţiile preşedintelui au schimbat perceperea PSD de către opinia publică, dar nu puteau rezolva nici problemele interne, nici pe cele de "imagine". Sondajele de opinie dau PSD 40% din intenţia de vot şi îl pot face pe Victor Ponta să viseze majoritatea absolută, dar la o privire atentă dovedesc că mai puţin de jumătate din public se pronunţă asupra chestiunilor politice şi s-ar prezenta la vot.
Interesat doar de mijloacele prin care ajunge la putere, PSD neglijează, cum a făcut-o de multe ori în ultimii douăzeci de ani sub diferitele sigle sub care a funcţionat, problemele interne şi ideologice. Iar acestea s-au acumulat cu timpul şi au devenit din ce în ce mai presante. În aceste condiţii, lupta pentru poziţii în interiorul partidului nu avea cum să nu se acutizeze, luând forma ciocnirilor pentru întâietate care au întârziat şi întârzie orice efort de regândire doctrinară şi organizaţională.
Prima problemă a PSD, pe care criza economică actuală nu face decât să o intensifice, este de natură ideologică. Incoerenţa ideologică, subliniată de poziţia ambiguă faţă de criza capitalismului de tip anglo-saxon, nu permite o recalibrare structurată a partidului. Cu un electorat volatil, fără motivaţie ideologică, PSD nu poate obţine eventual succese pe termen s
