Copiii emigranţilor români învaţă mai bine decât părinţii lor limba vorbită în ţara-gazdă. Mulţi dintre emigranţii români în Occident îşi iau cu ei copiii atunci când pleacă în căutarea unei vieţi mai bune.

Claudiu Roz are 16 ani şi vorbeşte limba franceză mai bine decât mulţi dintre elevii de vârsta lui, cu toate că nu a început să o înveţe decât târziu, în urmă cu un an şi jumătate. Nu pentru că ar avea un talent deosebit, ci pentru că băiatul este unul dintre miile de elevi români din Franţa.

Regula e simplă: toţi copiii, de la 3 la 18 ani trebuie să fie în şcoală, iar toţi copiii imigranţilor fac mai întâi un an de limbă franceză. Pentru înscriere este suficient certificatul de naştere, iar dacă este vorba de un transfer, şi de documentele şcolare ale copilului, din România.

În Franţa, şcoli private există doar pentru cei puţini, care îşi permit. În schimb, orice copil poate fi înregistrat într-o şcoală publică. Unicul criteriu, obligatoriu, este cel al proximităţii.

„Cu alte cuvinte, nu te poţi duce oriunde. Nu poţi alege o anumită şcoală doar pentru că ai auzit că acolo ar fi un profesor mai bun. Te poţi înscrie doar la şcoala la care eşti arondat, şi gata" explică Ana Roz, mama lui Claudiu, o oşancă hotărâtă, care s-a instalat în Franţa în urmă cu aproape 20 de ani.

Mândră de fiul ei, Ana Roz spune că în ultimul an şcolar, început ca şi în România în septembrie şi încheiat în iunie, Claudiu a învăţat mai multă franceză decât a învăţat ea în două decenii.

„Vorbeşte foarte bine băiatul! Din primele săptămâni a început să citească ziare, reviste, şi asta l-a ajutat", crede Ana Roz.

După anul pregătitor de limbă franceză, Claudiu intră din toamnă, în clasa de liceu din care face parte ca grupă de vârstă, clasa a IX-a. Este isteţ, iar în ţară se descurca bine mai ales la matematică şi la ştiinţele naturii. El speră ca şi în