Până în 1989, pe 23 august liderii regimului totalitarist celebrau, an de an, răsturnarea altora - îndepărtaţi de la putere în 1944 prin actele de curaj ale unor patrioţi care au devenit, din nefericire, curând victime ale altei tiranii, şi mai cumplite. Astăzi, nostalgicii vremurilor comuniste nu prea sunt totuşi tentaţi să invoce ziua de 23 august ca pe un simbol al presupusei ere de împliniri. Motivul acestei reticenţe este simplu - pe data de 23 august, cetăţenii erau forţaţi de o întreagă armată de funcţionăraşi fuduli să participe, deseori în condiţiile unui disconfort fizic considerabil, la tot soiul de parade şi defilări închinate faraonului aflat în fruntea ţării şi a gealaţilor săi.

Indiferent de înjosirea pe care o presupunea, ziua de 23 august era însă, incontestabil, un eveniment de anvergură naţională, inclusiv în plan social. Ziua se dorea reprezentativă pentru dimensiunea şi trăinicia parteneriatului dintre guvernanţi şi guvernaţi, deşi acesta era, de fapt, unul himeric. Oarecum surprinzător, în era postdecembristă nici o altă zi nu a reuşit să „detroneze" simbolistica zilei de 23 august. Actuala zi naţională, 1 decembrie, a ajuns rapid un eveniment elitist, marcat de perorările politicienilor despre „Marea Unire", în faţa unui public din ce în ce mai puţin numeros. Poate că în 1990, când această parte a Europei trecea printr-o serie de transformări radicale, o zi dedicată unităţii naţionale şi, implicit, specificului românesc al Ardealului şi-a avut rostul ei. Dar actualele vremuri sunt unele postnaţionaliste. Chiar şi cu nişte reprezentanţi ai Jobbik instalaţi confortabil la Târgu-Mureş, spectrul secesionist a pălit de mult. De altfel, având în vedere apatia generală a românilor, cred că nici apariţia unei oferte diabolice şi adecvat de tentante - să zicem, venită din partea unor capitalişti străini şi care ar presupune plata câtorva milia