Ghinionul priveşte împrejurările din viaţa indivizilor umani, el nu priveşte instituţiile. Atunci când ceva rău se petrece într-o instituţie - un aparat se defectează cu consecinţe grave pentru personal sau clienţi, angajaţii care ar trebui să îşi facă datoria lipsesc, sunt insuficienţi sau nu acţionează în conformitate cu statutul lor profesional -, nu este vorba nici de ghinion, nici de „ceasul rău", pisica neagră, ziua de 13 sau altceva din recuzita bombănelii magico-religioase. Oricare dintre aceste probleme indică în mod cât se poate de precis disfuncţii, derapaje de la bunul mers al treburilor în instituţia respectivă.

Desigur, pentru aceasta instituţia în cauză trebuie să îşi urmărească menirea, încercând să răspundă nevoilor pentru care a fost creată. Dacă, în loc să primească, să trateze şi, pe cât posibil, să vindece pacienţii, un spital le va diminua şansele de vindecare şi chiar de supravieţuire, respectiva instituţie nu doar că nu-şi va onora misiunea, ci va acţiona de-a dreptul în pofida şi chiar contra ei. Când analizele de activitate sau evenimentele neprevăzute, însă grave, evidenţiază asemenea abateri de la orizontul de aşteptare, măsurile radicale nu pot întârzia. Nu nişte măsuri cosmetice vor îndrepta lucrurile, oricât impact popular ar putea avea ele. Demiterea conducerii unei astfel de instituţii poate mulţumi naivii, dar dacă analiza nu merge la cauzele profunde, noua conducere va fi în pericolul de a vedea repetându-se, după o vreme, situaţiile de derapaj.

La prima vedere, monstruozitatea incinerării unui număr de sugari la Spitalul Giuleşti pare uşor de explicat, cel puţin prin două cauze: defecţiunea unui aparat şi absenţa personalului calificat din spaţiul în care s-a desfăşurat tragedia. Ambele cauze aparente au însă explicaţii mai profunde, deşi evidente: lipsa acută de bani din sistemul sanitar se traduce prin utilaje medi