Femeile nu recunosc foarte des ca isi doresc sa fie altfel decat sunt. In adolescenta habar nu au cine sunt, in tinerete mascheaza si fardeaza cu multa pudra imaginara defecte la fel de imaginare (stiu, nu e corect gramatical. e ok) iar la maturiate ajung sa constate ca pur si simplu nu da bine sa spui cu voce tare “sunt proasta de inimoasa, cracanata maxim, am nasul mare cat un ardei gras, gene prea scurte si palme de fetita :) “ Pentru ca nu suna bine, nu suna placut in urechile celor din jur si, daca stau sa ma gandesc bine nici macar in fata oglinzii nu se aude bine…
Suntem o specie usor narcisista si am fi in stare (sometimes) sa ne vindem juma’ de suflet pentru niste picioare cat un batz de schi sau un popou ca al lui Kylie- in vremurile ei bune, cand era injectat cu freo 3 tone de acid hyaluronic.
Daca intreb o suta de femei “esti multumita de tine (sau cu tine)?”, cele mai multe imi vor spune din cauza orgoliului “da”, dar nu acesta este adevarul. Adevarul e “nu”, dar am scris si la inceput, nu da bine sa fie spus “live-on air”.
Tovarasele mele de specie isi doresc mereu ce nu au si invidiaza de cu seara pana-n vara pe cele care au “din toate”: talie, sani, dantura, piele grozava, maini splendide, picioare gratioase, s.a.md.
Paradoxal insa, nemultumirea sau dorinta de a fi perfecta se limiteaza la exterior. Obsesia pentru frumusete se opreste la obsesia pentru poponeatza bombata, talia de viespe, gen. Si acolo, ia frumusel o pauza, ca si cand ar fi urcat pe munte, cel putin vreo 20 de ore non-stop.
Nu am intalnit prea multe femei (si nu, nu ma invart printre pitipoance- cum le numiti voi, stiu ca e mai usor de inteles acest tablou, dar lucrurile nu stau asa, daca ar sta in acest fel, as spune, de ce nu? in fond au mai ramas putine lucruri pe care nu le-am spus/admis) care sa fie obsedate de perfectiunea interiorului. Nu am auzit
